Verdict

În lumea în care nu mai eşti
Şi totu-i mort în clipe,
Castelul tainelor lumeşti
Se scurge-n stînci, de valuri risipite.

Un ochi de-azur te-a dat în urmărire
I-auzi cum paşii tăi de criminal,
Îţi urmăresc umbra fugară
Şi zîmbetul ţi-e de cristal
În murmurul scînteilor de primăvară.

Tandreţea viselor se varsă
Ca o fecioară pe rug arsă.
Ah, visele spînzurate-s, încîlcite-n ram,
Aşteaptă vîntul să le-arunce în cimitirul de wolfram.

În vizită la domnul Grigore Moraru

În dimineaţa de 9 mai toţi elevii eram în centrul satului la monumentul pentru veşnica glorie eroilor, ca să sărbătorim 76 de ani de  la biruinţa Armatei Roşii împotriva Germaniei naziste.La manifestaţie au fost invitaţi toţi veteranii de război care au mai rămas în viaţă.Prezenţa lor îmi inspira entuziasm şi patriotism.Mă gîndeam că a fi trecut prin război e un lucru extraordinar şi că doar războiul poate încheia un proces de formare a caracterului.Gîndeam că fiecare are nevoie de un război pentru că el te determină să-ţi cauţi indentitatea, războiul te pune în faţa valorilor umane.Pricepeam războiul ca o trambulină cu ajutorul căreia ne apropiem de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după care am fost făcuţi. Ne avînd experienţe, aveam aluzii cu privire la  transformările pe care le aducea un război.Astăzi suntem amuzaţi de războaiele virtuale oferite de jocurile de pe internet şi chiar plini de extaz urmărind filme în care violenţa e un fenomen suprem.Noţiunea de război nu ne aduce nici oroare şi nici frică.Am fost totuşi uimită să observ expresia contemplativă a veteranilor, pierdută undeva  în adînc. Prima idee ce mi-a venit în cap era :”Sărmanii bătrîni , sunt plictisiţi sau iritaţi de această „rutină” a zilei de 9 mai.”Mesajul elevilor totuşi  mi-a schimbat cursul ideilor.Eroiii erau cufundaţi în misterul inabordabil al amintirilor pe care le făurise războiul.Ce putea şti un copil al păcii, cum ne ziceau ei.Mai tîrziu constatasem că privirea lor mistică născuse curiozitate nu doar în mine.Din grupuleţul nostru de fete cu care avem interese comune, cineva a propus ideea de a face vizite la aceşti veterani, căci istoria nu merită uitată.Îndată după manifestare am cerut numarul de telefon unui bătrînel şi l-am rugat să ne primească în vizită, el desigur a fost de acord.Din păcate vizita am facut-o abia anul acesta cu vreo 3 săptămîni în urmă.În vizită am mers 3 fete, la domnul Grigore Moraru, în vîrstă de 90 şi ceva de ani.O persoană impresionantă.L-am găsit tăind via în curte, era bine-dispus şi avea acea stralucire în ochi pe care o are un om care-şi trăieşte viaţa pînă la culmele beatitudinii.I-am urat „bună ziua” şi i-am spus despre scopul venirii noastre.Ne-a întrebat ale cui suntem şi ce planuri importante avem de realizat pe viitor.Întrebarile deşi relativ simple,m-au uimit.Credeam că sunt la un proces de judecată unde serios şi cu o acurateţe a vorbirii oficiale, judecătorul cerea anumite date de la martori;  apoi a început să ne povesteacsă cîte ceva din viaţa lui.În 1934 a plecat la Viişoara, sat din or. Ştefan-Vodă, la o şcoală agrară.Părinţii erau oameni simpli, dar nu s-au împotrivit dorinţei băiatului de a şti carte.Domnul Goriţă, aşa cum îi spun sătenii, îşi lua zilnic  cărţi  pe care le împrumuta din sat,pe deal ,fiind trimis de tatăl său să pască vitele.Un profesor din şcoala respectivă, la examenul de admitere îl întrebase denumirile judeţelor din România.Domnul Grigore ştia toate cele 71 de judeţe,profesorul uimit de cunoştinţele acestuia, nu a mai insitat să le spună pe toate.O altă întrebare fusese la materia matematică-aretmetică pe tema :”măsuri multiple şi submultiple”, era uimitor şi neobişnuit ca acest domn să explice cîteva noţiuni  din matematică la nivelul dicţionarului explicativ. Si a 3-a proba era un eseu ,după care i s-a spus că e admis la şcoala respectivă.A absolvit şcoala cu media 7.77.Ne spunea că pe atunci circula ideea ca Dumnezeu ştie pe 10, profesorul pe 9 ,iar eminentul pe 8.Prin urmare era un eminent în devenire.Ne spunea acest lucru cu o notă de amuzament pe chip şi cu o seninătate clară şi pătrunzătoare.După absolvirea şcolii agrare, din anumite motive (aici domnul Goriţă se abţine să ne dea detalii) pleacă la Belgorod unde i se propuse să înveţe în străinătate (în Germania), românii aveau nevoie de specialisti în domeniul industriei uşoare.Cineva chiar îi spusese :”Morarule, dacă pleci, de pe scara trenului şi cînd vii , te umplem de bani.”La vîrsta de 21 de ani a fost luat în armată pentru că era vreme de război.Jumătate de an a fost pe front, după care ruşii i-au biruit deoarece numeric erau superiori şi armamentul era mai bun.Sovieticii se uitau chiorîş la noi ,căci fusesem cu românii, zicea domnul Grigore.El, impreună cu alţii mulţi români basarabeni a fost luat prizonier şi dus într-un lagăr de concentrare unde a stat aproape 3 ani.Fiind prizonier, a fost folosit la dărămarea fabricilor, la construcţia de poduri, a lucrat de asemenea la fabrica de furnale, la fabrica Cocshim, fabrică care purta numele unui fizician despre care ne-a întrebat domnul Grigore şi la care cu părere de rău i-am răspuns că nu ştim nimic.Condiţiile au fost foarte grele, mîncarea era săracă şi puţină, iernele erau foarte geroase. Ne-a  mai spus că fusese transferat la Moscova în lagărul „Серебреный Двор” unde au fost concerntraţi circa 15.000 de oameni de naţionalităţi diferite. Acolo a construit case, clădiri.Peste 3 ani prizonierii din lagărul respectiv au fost duşi la Tribunalul Militar, unde au fost executaţi. Cei pe care organizaţia rusească îi gaseau vinovaţi, îi duceau în Siberia sau îi împuşcau.Nimeni nu mai ştiau de soarta lor, pur şi simplu dispăreau, cum ne zicea domnul Moraru.Ruşii căutau în special oamenii cu decoraţii ca să-i omoare, prizonierii la tribunal nu dădeau nici o mărturie, totul se organiza la nivel de acte, formulare.Domul Grigore scăpase pe motiv că era un simplu soldat care se supuse legii.După ce a fost eliberat, a fost dus împreuna cu alţi foşti prizonieri la gara din Kiev, de unde a fost trimis acasă. Ajuns acasă, satul era pustiu, case arse,  foarte mulţi  din sat plecase în Carahasani, satul vecin.

L-am întrebat pe domnul Grigore cu cine a fost mai bine, cu românii sau cu ruşii, la care mi-a răspuns: „ Cu romînii eram mai liberi, cu ruşii am fost strîmtoraţi” Ne-a spus că în perioada în care am fost uniţi la Patria-mamă, basarabenii aveau 12-15 hectrare de pămînt şi foarte puţini erau care aveau 4,5-6 hectare .În anii 1930-1935 industria agrară casnică îşi lua amploare.Oamenii nu aveau tractoare,dar aveau boi,cai şi pămîntul era foarte bine prelucrat. În timpul perioadei cu romînii, basarabenii au învăţat să-şi facă zestre. De asemenea ne-a povestit un caz interesant.

A trăit în sat o femeie pe nume Motrica ,care işi avea casa în locul şcolii actuale.Pe atunci femeile ţeseau covoare numite scoarţă de vreo 3 m lăţime si 3-4 m lungime. Ea de asemenea ţesea astfel de covoare împreună cu fetele ei şi odată se decisese să vîndă  un astfel de covor la Bucureşti ,căci se gîndea să obţină acolo un profit mai mare. Ajunsă la Bucureşti, se apropiase o doamnă foarte bine îmbrăcată şi întrebase  cît costă marfa.Femeia îi spuse preţul şi doamna fusese de acord cu suma, fără să se mai tîrguiască, dar o rugă să meargă cu ea pîna acasă cu marfa ca să-i plătească femeii.Femeia a aceptat.Ajunsese într-o curte mare şi foarte bine amenajată , i s-au dat banii, ba chiar fusese ospătată şi dupa care misterioasa doamna îi spuse ca ea este regina Maria, regina României. Această mărturie impresionantă e o dovadă a talentului şi muncii asidue a oamenilor din Antoneşti care au trăit în perioada respectivă şi de asemenenea a omeniei şi modestiei.Domnul Grigore ne-a mai spus ca a fost 40 şi ceva de ani brigadir în colhoz, a muncit mult aşa cum a fost învăţat de părinţi şi a fost cinstit cu toata lumea. Un lucru  uimitor mi s-a părut atunci cînd am întîlnit un om pe stradă şi l-am întrebat unde traieşte domnul Grigore, ne-a indicat locul şi ne-a zis fără ca să ne întrebe cu ce scop mergem la el :”Duceţi-vă, căci nea Goriţă ştie să pună multe întrebări şi să dea multe răspunsuri”.Şi într-adevăr  mi-am făcut impresia că e atotştiutor. Ştie istoria extraordinar de bine cu o mulţime de ani importanţi, care mie îmi dau mare bătaie de cap. Şi mare mi-a fost mirarea să-l aud că se declară român, ba chiar să  dovedească apartenenţa poporului dintre Prut şi Nistru,  la romanitate.Deşi ştiam toate evenimentele istorice importante, l-am ascultat  cu mult entuziasm, ca un copil care abia descoperă lumea. Bătrînii sunt o comoară nepreţuită, de aceea motivez tinerii să meargă în vizită la ei pentru a obţine o parte din înţelepciunea lor. De asemenea bătrînii au nevoie de încurajare ,de prezenţa noastră, ei cei mai mult simt amărăciunea singurătăţii, acestă ruptură dintre vechile şi noile generaţii.Haideţi totuşi să nu ne limităm  doar la a satisface nevoia unei căni de apă .                              

Stare

Tăiată-n colţul mesii, o umbră mă apasă,
Iar în fereastră-i luna, ţesînd din zale o plasă.


Prin suflet îmi trece acul
Văzduhul de mi-l taie,
Tăios şi dur atacul
Se scaldă-n stropi de ploaie.


De bate miezul nopţii
Şi cărţi sunt risipite
Lovesc în scutul sorţii,
În lanţuri prăfuite.


Infernul se ridică, pe lespezile reci
Şi tălpile îmi arde
Pe nudele poteci.