vineri, 14 septembrie 2012

Rolul limbajului în domeniul profesional.

Un proverb rus spunea:"Встречают по одёжке, а провожают по уму".Ei bine, în câmpul muncii totul decurge altfel, acest proverb devenind fictiv sau hai să-i spunem simplu :"nepotrivit".În societatea capitalistă unde piaţa de desfacere cu toate domeniile ei de activitate este bazată pe concurenţă, e nevoie de un personal competent, pentru că scopul orcărui om de afaceri e de a obţine venit în domeniul în care se specializează.Principalul consumator din toate timpurile a fost omul, deci el e ţinta principală a afacerilor şi respectiv sursa principală de profit.
Închipuiţi-vă că vă adresaţi unui angajat  a unei firme pentru a-i cere  câteva informaţii cu privire la unele servicii oferite de compania în cadrul căreia activează, iar el va răspunde într-un limbaj ţărănesc, caraghios,sec. Care vă vor fi primele impresii?
Mie îmi va inspira nesiguranţă şi în cazul respectiv prima impresie poate fi decisivă, mai ales că opţiunile de alegere sunt astăzi foarte variate.
În romanul "La Paradisul Femeilor" de Émile Zola, se conturează foarte bine câteva trucuri folosite în marketing. Una din ele-atitudinea personalului. Octave Mouret, şeful unui mall gigantic din Paris, creează salariile angajaţilor pe baza cantităţii produselor vândute care avea fenomenul în sine- concurenţa, iar în schimb aceştia atrăgeau clientela în primul rând prin limbaj şi comportament.
O limbă e ca o fiinţă vie spunea Constantin Noica şi are mare dreptate pentru că limba are acces direct la partea emotivă a noastră, iar altcineva spunea: " pentru mine limba (română) e distanţa dintre inimă şi umbra ei..."Deci, limba e unul dintre consilierii cei mai importanţi a sufletului şi deci, o armă nemaipomenită de convingere.
A vorbi corect sau a te exprima corect sunt indicatoare a gradului tău de cultură , a muncii tale intelectuale, a creării tale ca personalitate, a acelui " cineva" care devin brusc vizibil într-o mulţime.
Cei puternici îi vor pe cei puternici.
Limba  literară e o cheie spre alte uşi, tu decizi dacă vrei să intri sau nu.

miercuri, 5 septembrie 2012

Limba - meritul oamenilor de cultură.

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, zicea Eminescu. O limbă care a înviat prin condeiul unui grup de oameni care nu s-au lăsat duşi de caracterul  mulţimii, în mare parte ignorant, aş putea adăuga.
În romanul nefinisat "Geniul Pustiu" M.Eminescu spune: " Spiritul public este fapta puţinor oameni .O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică , care să se 'nalţe  din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori..."
Unul din cei cu fruntea unsă cu mir a fost Vasile Alecsandri  cel care a dat grai frumuseţii naturii şi a trecut-o prin sufletul băştinaşului dintre Carpaţi şi Nistru, regele poeziei cum îl numea Eminescu în poemul "Epigonii ". Cuprins de o sensibilitate aparte , el logodeşte sentimentul cu natura într-o limbă care devine melodioasă şi uşoară ca mersul apei a unui râu. În afară de pastelurile lui Alecsandri, poezia care m-a impresionat este " Oda ostaşilor români". Prin ea am putut observa caracterul evolutiv al limbii trasat prin harta istoriei, prin ea cuvintele curg cu o adevărată însufleţire.
Emoţiile în opera lui Alecsandri sunt prinse în albumul nemuririi, prin limbajul său lustruit.
O altă personalitate marcantă care nu doar a încercat să ajungă la inimile românilor, ci şi sub un discernământ riguros "a apăsat"  în ortografie şi punctuaţie, fiind un mare patriot ale noilor schimbări menite să scoată limba de sub impasul jalnic la care ajunse şi prin care a fost determinată  să promoveze  alte naţiuni cu schimbările lor , decât pe autentica ei moştenitoare, este bineînţeles Ion Luca Caragiale. Limba pentru scriitor a fost un ideal sfânt. După meritele sale îl recunosc drept un luptător legendar al acestui grai care a înflorit în file, apoi în mintea cititorilor şi pe marile scene ale teatrelor româneşti. A satirizat limbajul franţuzesc care se vorbea în acea perioadă pentru a creia impresii, demascând orgoliul şi prostia omenească depusă în cantităţi enorme în cultura limbii de catre semidocţii societăţii.
O altă mare personalitate care a contribuit semnificativ  la modelarea limbii este Mihai Eminescu despre care Ion Druţă spunea :" Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi în sânul unei culturi , oricât de mulţi, oricât de mari poeţi ar fi  avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul care se cheamă poet naţional. Ceilalţi deacum îşi fac rând în urma lui." "Limba a fost marea şi unica lor armă."(a scriitorilor) "Eminescu a dat o viaţă nouă întergii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre." "Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate , de-o frumuseţe copleşitoare." mai spunea Druţă în articolul său, " Eminescu-poet naţional."
Ca şi Caragiale, Eminescu a acuzat societatea careia "daca Franţa le-ar procura avantajele pe care le dă nefericita lor patrie -ei ar fi emigrat demult...cu toţii!, "inteligenţa falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-acea a României" , pe cei cu un " cosmopolitism  sec, amar, sceptic" ," pe cei ce au frumosul obicei de a iubi ce-i străin şi de a urî tot ce-i românesc." Acest poet a creiat o strălucire limbii şi a ridicat-o pe treapta universală , lăsând-o să-şi glorifice poporul sau.
Alături de ei se remarcă multe alte personalităţi cu merite deosebite, care şi-au lăsat o amprentă adâncă în limba şi literatura română.
Drept concluzie pot să afirm: Contribuţia scriitorilor asupra dezvoltării limbii literare a fost colosală , prin ei astăzi am căpătat un tezaur fără de preţ.

luni, 3 septembrie 2012

Moartea nu face compromisuri.

Era singură, într-o casă de lemn pe care o împânzea mucigaiul. Într-un pat rece chipul ei îngeresc îşi perdea lumina ca o flacără agitată de respiraţii, a unei lumânări. Haina ei de in îi acoperea trupul palid ca o plapumă de zăpadă care se aşează inocent ca să ascundă mizeria străzilor nepavate.Transpiraţia îi era rece ca roua dimineţii depusă pe un templu de marmură .Viaţa îşi mai păstra avântul în ochii ei înpăienjeniţi de vise, care scăpărau în razele feciorelnicei luni ce se arăta rotundă şi grasă la fereastră.Surâsul ei plin de gheaţă avea un gust amar căci prevestea stingerea ei în miezul unei furtuni numită -viaţă. Singuratatea îşi crease o mână  demonică pe care i-o înfipse în ţesutul inimii. Şi-a îngropat pe rând apropiaţii, iar când îi veni rândul şi ei , zidurile aveau s-o îngroape. Vântul izbea cu furie frunzele-n fereastră ,îşi strecura o aripă  prin scândurile uşii făcând-o să scârţie groaznic.Copacii înfometaţi de umbre , îşi fluturau ca nişte şamani crengile în văzduhul sălbatic. Noaptea îşi aşeză draperiile ei negre, topite în unele locuri de săgeţi care licăreau tumultuos în infinitul imperiu de sus.Pe poteci , cioburi de oglindă mărturiseau despre un atac al iernii barbare.
Moartea se aşeză pe picioarele ei , lăsându-le îmţepenite.Mânile începeau să capete o culoare palidă, neputincioasă. Faţa şi pieptul erau acoperite de aurul  lunii, mângâiate parcă dinadins de această candelă feerică. O lacrimă i se scurse prin coada ochiului şi căzu pe perna umplută cu paie. Spre dimineaţă când iarna îşi aruncă limbile metalice în văzduh, trupul ei, de o frumuseţe rară stătea încremenit în patul în care bătrânul timp îi mai lăsase încă două surori.