marți, 29 ianuarie 2013

O scrisoare dubioasă.

Moartea e ca un călău. Nu lucrează după instinct, ci după ordin. Şi totuşi o fi avînd rafinatul simţ al frumosului pe care-l trece aproape cu sfinţenie în jocul ei pe tabla de şah. Ori arta e în mîinile vechiului, dar neîmbătrînitului păpuşar pe nume : „Timpul”. Cel care face din realitate o iluzie şi din iluzie-realităţi, lăsînd ca într-un val de praf albicios, efemeritatea să se coboare ca un somn mincinos peste pămînt...
 Oare ce-ar fii dacă o rază a eternităţii ca un arcuş dureros de vioară ar străpunge norii, surpîndu-i ca pe o biserică însetată de jertfă; ar tăia văzduhul cu aurul său, apoi s-ar scurge în pămînt, bătînd în scîndurile unui cavou ca o candelă a învierii. Atunci, din negura nopţii, cel ce va auzi dulcea mîngîiere a trezirii, va căpăta slobozenia şi se va naşte ca un înger din ape. Sub tăcerea libertăţii îşi va ridica fruntea în soare şi îşi va strînge o răsuflare din geana de vînt ce se lasă aevea unor frunze tremurînde...
- Ah, e atît de greu să dai vieţii o formă. Cu cît mai mult încerc s-o pătrund, cu atît mai mult sporeşte-n mister. Şi de ce n-ar fi adevărat? De ce n-ar fi viu Eminescu? L-au văzut plimbîndu-se prin cimitir, în Văratec, pe semne o căuta pe Micle. Nopţile se plimbă ca o stafie prin biblioteci. Ieri, de la Ministerul Învăţămîntului mi-au expediat o scrisoare dubioasă.
-Ah, pereţilor, de-aţi putea vorbi! Îmi simt tîmpla grea, căci gîndurile îmi năvălesc ca o avalanşă fierbinte în cap. Ascultaţi, voi cei ce vă duceţi existenţa în tăcere!
 „Scumpă naţiune , ar fi greu să crezi că veşnicia m-a lăsat să-mi văd ţara care-şi trăieşte viaţa pe motoarele timpului. Totul curge ca într-un dulce delir dumnezeiesc, într-o uşoară toropeală care-mi subzistă în fiinţa întreagă. Astăzi Codrul ce-şi poartă canon peste veacuri mi-a recunoscut pasul, m-a inundat cu freamătul lui flămînd ca un clopot ce-şi cerne ecourile în văzduh, sub divina cupolă albastră. Îşi amestecase ramurile în pînza solară, aşteptînd parcă să-l întreb:
„Ce te legeni codrule
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt.”
Am stat tăcut îmbrăţişîndu-i vibraţiile, simţindu-i seva.Am făcut din suflet o fereastră deschisă ca teiul să-şi arunce vălul de aromă proaspătă ce odată i se împletea în părul buclat al iubitei.
 -O, scumpă naţiune! Cît de nefericită eşti că nu-i asculţi cîntarea elogiacă, nu asculţi izvorul, nu-ţi asculţi inima. Poporul meu iubit care te pierzi între popoare, de ce îţi iei avînt în adîncul cerului, uitînd a te mai întoarce înapoi? Surprind aceeaşi ofilire în mers, aceeaşi vlagă în suflet, aceleaşi feţe crispate în mijlocul unui paradis care îşi trăieşte drama istovitoarei absenţe a dragostei.
Lacul ca un vitraliu îşi aruncă gelos valurile sticloase spre mal, în neputinţa lui de a ajunge pînă la stele.O fi cerşind un mesia pentru români.
Voi, cei care mi-aţi creat busturi, aţi rezervat operei mele rafturi întregi în biblioteci, mă purtaţi ca pe o comoară nedescoperită, lăsînd pulberea de praf ca un trudit călător să-mi sugrume mugurii cuvintelor. Cu ce vă înlocuiţi setea de înţelepciune? Unde vă sunt găleţile? Căci în trupul trist domnesc umbrele cu ascuţite colţuri. Apăsătoare v-a devenit lumina, amarnice forme de lut ce îmbrăţişati cu murmurul inimii golul prăpastiei.
Plîng peste urmele voastre de cenuşă, plîng odată cu cerul, căci voi îngropaţi geniul ce curge prin vene şi vă aduceţi aminte de el cînd cea din urmă clipă a curs prin fisura clepsidrei. Mă arde durerea în piept să ştiu că Basarabia e ruptă din trup, că buzele-mi sunt înţepate de sîrma ghimpată. Mă doare să ştiu ca mulţi nu-s români, că mulţi renunţă la patrie, neam, la istoria care a schimbat viaţa pe sînge. Mi-e frică să văd cum alegeti tăcerea în schimbul unor nimicuri... Iată, sunt numai răni care-mi sîngerează, văzîndu-vă orbirea.
Vă implor: condamnaţi exilul ce l-aţi pornit în tempul minţii, condamnţi bezna la care vă-nchinaţi, condamnaţi căderea căreia îi spuneţi zbor,căci nu asta vă e hărăzirea.
Al vostru, Eminescu. ”
-Auziţi ?! Dar ce vă e vouă, cînd aveţi din temelii indiferenţa! Staţi reci ca nişte criminali şi numai eu mă simt strivit de-a lui cuvinte...
M.O

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Visul începutului.

Se naşte soarele în valuri
Şi crama cerului se surpă.
Cad coji de ou pe-nalte falduri,
Se risipesc ca într-o luptă.

Din boţ de lut vom face stele,
Vom arunca pe-naltul zid
Şi vom urca pe-nalte schele
A bradului ce-n umbră sumbru,
Îşi toarnă umbra în candele.

Iar când luceferi suiţi pe-o targă
Vor prinde noaptea de coama-i neagră,
Va trece ca o piatră sacră
Printre falezele de nori,
O lună mândră ce purta-va
O rochie brodată-n flori.
               ...

miercuri, 16 ianuarie 2013

Destin, noroc sau voinţă?


Astăzi întîlnim la toate generaţiile afirmaţii precum : “Dacă o să ai noroc, o să ajungi cineva”, “Dacă o să ai noroc , vei avea o soţie iubitoare, un soţ fidel…” sau “Aşa mi-a fost scris”, “Aşa mi-e soarta”. Într-o ţară creştină, din păcate tot mai des auzim aceste replici deznădăjduite, lipsite de caracter şi de vlagă. Gîndirea personală s-a transformat într-o gîndire colectivă care suferă de un cancer al disperării, o gîndire care mai degrabă stabileşte un faliment spiritual în masă decît un stimulent. Nikolai Berdeaev, un filosof rus observase că : “originalitatea personală a gîndirii, a conştiinţei, a creaţiei a fost întotdeauna apanajul unei minorităţi”. Cum au reşit acei oameni să se rupă din sînul colectivităţii? Le-a fost hărăzit de destin să urce cu cîteva trepte mai sus? Ori s-au nascut în cămaşă?
Primul lucru pe care l-au făcut a fost să se desprindă din sistemul unei gîndiri gregare, adică de turmă. Fenomenul creării unui grup de elită a fost cu atît mai bine vizibil cu cît nivelarea socială se producea mai intens.Deşi, astăzi sistemul democratic cum este cel în care trăim permite diversitatea, totuşi el niciodată n-a făcut nimic ca să se opună unor ideologii ce transformă omul într-o valoare de mîna a doua, camuflîndul la suprafaţă în fiinţa moralistă, incoruptibilă,perseverentă, raţională, lăsîndul în interior resemnat, pradă unor concepţii slab funcţionale. Situaţia poate fi comparată cu ineficienţa un sistem de operare infectat .
Diferenţa dintre oamenii de succes şi majoritatea e urmatoarea: pentru ei norocul e o atitudine, ceea ce pentru majoritatea norcul constitue o întîmplare.Ei fiind pe deplin conştienţi de capacitatea omului de a fi liber-arbitru, şi-au asumat răspunderea de arhitect al propriului destin.
Orice om care a reuşit să-şi transforme gîndurile în realitate, a avut nevoie de 4 paşi fundamentali: Dorinţă, Viziune, Muncă şi Dăruire. Îmi amintesc de sfatul unui cunoscut, luat din experienţa sa de viaţă :”Dacă vrei să ai succes, niciodată nu trebuie să mergi pe drumul lumii, întodeauna trebuie să alegi drumul cel mai greu.” cuvinte care de altfel l-au realizat pe el.
Vorbind de personalităţi marcante, atunci pot spune că m-a impresionat cazul lui Henry Ford, fondatorul industriei americane de automobile. La începutul drumului său spre succes, nu a fost decît un simplu mecanic, lucrînd pentru 11 dolari pe săptămîna.În afară de cele 10 ore de muncă zilnice, acasă lucra aproape neîntrerupt , încercînd să inventeze un nou tip de motor.Familia nu-l agrea, vecinii îl socoteau un nebun, dar persistînd a dat lovitura de graţie.Un alt exemplu este scriitorul Albert Campus, al 9-lea cel mai tînăr francez care este decernat cu Premiul Nobel. Scriitorul a dus o copilarie plină de lipsuri.La un an de la naşterea sa, decedează tatăl său într-una din luptele primului Razboi Mondial. Locuise într-un cartier periferic a oraşului Alger, într-un mediu de oameni foarte săraci şi bolnavi. Mama sa era aproape surdă şi analfabetă, pentru a-şi întreţine cei doi fii, era nevoită să-şi caute mai multe locuri de muncă. Cu ei mai locuia şi un unchi infirm, dar datorită voinţei şi aspiraţiilor bine determinate, a obţinut trofeul victoriei.Jock London, scriitor universal, unul din primii scriitori americani care a colaborat cu industria cinematografica.A trait în condiţii extrem de grele, părinţii fiind foarte săraci, tatăl său biologic, nu l-a recunoscut drept fiu legitim. Situaţia însă nu l-a intimidat, a fost autodidact, a insistat şi a învins. Lista poate, bineînţeles continua…
Georges Jaques Danton spunea :” pentru a ieşi victorios, tot ceea ce trebuie să faci este să îndrăzneşti,să îndrăzneşti, întotdeauna să îndrăzneşti.” şi ca o completare a acestui citat :…dar mai presus de toate îndrăzneşte să-ţi duci victoria în eternitate.