În vizită la domnul Grigore Moraru

În dimineaţa de 9 mai toţi elevii eram în centrul satului la monumentul pentru veşnica glorie eroilor, ca să sărbătorim 76 de ani de  la biruinţa Armatei Roşii împotriva Germaniei naziste.La manifestaţie au fost invitaţi toţi veteranii de război care au mai rămas în viaţă.Prezenţa lor îmi inspira entuziasm şi patriotism.Mă gîndeam că a fi trecut prin război e un lucru extraordinar şi că doar războiul poate încheia un proces de formare a caracterului.Gîndeam că fiecare are nevoie de un război pentru că el te determină să-ţi cauţi indentitatea, războiul te pune în faţa valorilor umane.Pricepeam războiul ca o trambulină cu ajutorul căreia ne apropiem de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după care am fost făcuţi. Ne avînd experienţe, aveam aluzii cu privire la  transformările pe care le aducea un război.Astăzi suntem amuzaţi de războaiele virtuale oferite de jocurile de pe internet şi chiar plini de extaz urmărind filme în care violenţa e un fenomen suprem.Noţiunea de război nu ne aduce nici oroare şi nici frică.Am fost totuşi uimită să observ expresia contemplativă a veteranilor, pierdută undeva  în adînc. Prima idee ce mi-a venit în cap era :”Sărmanii bătrîni , sunt plictisiţi sau iritaţi de această „rutină” a zilei de 9 mai.”Mesajul elevilor totuşi  mi-a schimbat cursul ideilor.Eroiii erau cufundaţi în misterul inabordabil al amintirilor pe care le făurise războiul.Ce putea şti un copil al păcii, cum ne ziceau ei.Mai tîrziu constatasem că privirea lor mistică născuse curiozitate nu doar în mine.Din grupuleţul nostru de fete cu care avem interese comune, cineva a propus ideea de a face vizite la aceşti veterani, căci istoria nu merită uitată.Îndată după manifestare am cerut numarul de telefon unui bătrînel şi l-am rugat să ne primească în vizită, el desigur a fost de acord.Din păcate vizita am facut-o abia anul acesta cu vreo 3 săptămîni în urmă.În vizită am mers 3 fete, la domnul Grigore Moraru, în vîrstă de 90 şi ceva de ani.O persoană impresionantă.L-am găsit tăind via în curte, era bine-dispus şi avea acea stralucire în ochi pe care o are un om care-şi trăieşte viaţa pînă la culmele beatitudinii.I-am urat „bună ziua” şi i-am spus despre scopul venirii noastre.Ne-a întrebat ale cui suntem şi ce planuri importante avem de realizat pe viitor.Întrebarile deşi relativ simple,m-au uimit.Credeam că sunt la un proces de judecată unde serios şi cu o acurateţe a vorbirii oficiale, judecătorul cerea anumite date de la martori;  apoi a început să ne povesteacsă cîte ceva din viaţa lui.În 1934 a plecat la Viişoara, sat din or. Ştefan-Vodă, la o şcoală agrară.Părinţii erau oameni simpli, dar nu s-au împotrivit dorinţei băiatului de a şti carte.Domnul Goriţă, aşa cum îi spun sătenii, îşi lua zilnic  cărţi  pe care le împrumuta din sat,pe deal ,fiind trimis de tatăl său să pască vitele.Un profesor din şcoala respectivă, la examenul de admitere îl întrebase denumirile judeţelor din România.Domnul Grigore ştia toate cele 71 de judeţe,profesorul uimit de cunoştinţele acestuia, nu a mai insitat să le spună pe toate.O altă întrebare fusese la materia matematică-aretmetică pe tema :”măsuri multiple şi submultiple”, era uimitor şi neobişnuit ca acest domn să explice cîteva noţiuni  din matematică la nivelul dicţionarului explicativ. Si a 3-a proba era un eseu ,după care i s-a spus că e admis la şcoala respectivă.A absolvit şcoala cu media 7.77.Ne spunea că pe atunci circula ideea ca Dumnezeu ştie pe 10, profesorul pe 9 ,iar eminentul pe 8.Prin urmare era un eminent în devenire.Ne spunea acest lucru cu o notă de amuzament pe chip şi cu o seninătate clară şi pătrunzătoare.După absolvirea şcolii agrare, din anumite motive (aici domnul Goriţă se abţine să ne dea detalii) pleacă la Belgorod unde i se propuse să înveţe în străinătate (în Germania), românii aveau nevoie de specialisti în domeniul industriei uşoare.Cineva chiar îi spusese :”Morarule, dacă pleci, de pe scara trenului şi cînd vii , te umplem de bani.”La vîrsta de 21 de ani a fost luat în armată pentru că era vreme de război.Jumătate de an a fost pe front, după care ruşii i-au biruit deoarece numeric erau superiori şi armamentul era mai bun.Sovieticii se uitau chiorîş la noi ,căci fusesem cu românii, zicea domnul Grigore.El, impreună cu alţii mulţi români basarabeni a fost luat prizonier şi dus într-un lagăr de concentrare unde a stat aproape 3 ani.Fiind prizonier, a fost folosit la dărămarea fabricilor, la construcţia de poduri, a lucrat de asemenea la fabrica de furnale, la fabrica Cocshim, fabrică care purta numele unui fizician despre care ne-a întrebat domnul Grigore şi la care cu părere de rău i-am răspuns că nu ştim nimic.Condiţiile au fost foarte grele, mîncarea era săracă şi puţină, iernele erau foarte geroase. Ne-a  mai spus că fusese transferat la Moscova în lagărul „Серебреный Двор” unde au fost concerntraţi circa 15.000 de oameni de naţionalităţi diferite. Acolo a construit case, clădiri.Peste 3 ani prizonierii din lagărul respectiv au fost duşi la Tribunalul Militar, unde au fost executaţi. Cei pe care organizaţia rusească îi gaseau vinovaţi, îi duceau în Siberia sau îi împuşcau.Nimeni nu mai ştiau de soarta lor, pur şi simplu dispăreau, cum ne zicea domnul Moraru.Ruşii căutau în special oamenii cu decoraţii ca să-i omoare, prizonierii la tribunal nu dădeau nici o mărturie, totul se organiza la nivel de acte, formulare.Domul Grigore scăpase pe motiv că era un simplu soldat care se supuse legii.După ce a fost eliberat, a fost dus împreuna cu alţi foşti prizonieri la gara din Kiev, de unde a fost trimis acasă. Ajuns acasă, satul era pustiu, case arse,  foarte mulţi  din sat plecase în Carahasani, satul vecin.

L-am întrebat pe domnul Grigore cu cine a fost mai bine, cu românii sau cu ruşii, la care mi-a răspuns: „ Cu romînii eram mai liberi, cu ruşii am fost strîmtoraţi” Ne-a spus că în perioada în care am fost uniţi la Patria-mamă, basarabenii aveau 12-15 hectrare de pămînt şi foarte puţini erau care aveau 4,5-6 hectare .În anii 1930-1935 industria agrară casnică îşi lua amploare.Oamenii nu aveau tractoare,dar aveau boi,cai şi pămîntul era foarte bine prelucrat. În timpul perioadei cu romînii, basarabenii au învăţat să-şi facă zestre. De asemenea ne-a povestit un caz interesant.

A trăit în sat o femeie pe nume Motrica ,care işi avea casa în locul şcolii actuale.Pe atunci femeile ţeseau covoare numite scoarţă de vreo 3 m lăţime si 3-4 m lungime. Ea de asemenea ţesea astfel de covoare împreună cu fetele ei şi odată se decisese să vîndă  un astfel de covor la Bucureşti ,căci se gîndea să obţină acolo un profit mai mare. Ajunsă la Bucureşti, se apropiase o doamnă foarte bine îmbrăcată şi întrebase  cît costă marfa.Femeia îi spuse preţul şi doamna fusese de acord cu suma, fără să se mai tîrguiască, dar o rugă să meargă cu ea pîna acasă cu marfa ca să-i plătească femeii.Femeia a aceptat.Ajunsese într-o curte mare şi foarte bine amenajată , i s-au dat banii, ba chiar fusese ospătată şi dupa care misterioasa doamna îi spuse ca ea este regina Maria, regina României. Această mărturie impresionantă e o dovadă a talentului şi muncii asidue a oamenilor din Antoneşti care au trăit în perioada respectivă şi de asemenenea a omeniei şi modestiei.Domnul Grigore ne-a mai spus ca a fost 40 şi ceva de ani brigadir în colhoz, a muncit mult aşa cum a fost învăţat de părinţi şi a fost cinstit cu toata lumea. Un lucru  uimitor mi s-a părut atunci cînd am întîlnit un om pe stradă şi l-am întrebat unde traieşte domnul Grigore, ne-a indicat locul şi ne-a zis fără ca să ne întrebe cu ce scop mergem la el :”Duceţi-vă, căci nea Goriţă ştie să pună multe întrebări şi să dea multe răspunsuri”.Şi într-adevăr  mi-am făcut impresia că e atotştiutor. Ştie istoria extraordinar de bine cu o mulţime de ani importanţi, care mie îmi dau mare bătaie de cap. Şi mare mi-a fost mirarea să-l aud că se declară român, ba chiar să  dovedească apartenenţa poporului dintre Prut şi Nistru,  la romanitate.Deşi ştiam toate evenimentele istorice importante, l-am ascultat  cu mult entuziasm, ca un copil care abia descoperă lumea. Bătrînii sunt o comoară nepreţuită, de aceea motivez tinerii să meargă în vizită la ei pentru a obţine o parte din înţelepciunea lor. De asemenea bătrînii au nevoie de încurajare ,de prezenţa noastră, ei cei mai mult simt amărăciunea singurătăţii, acestă ruptură dintre vechile şi noile generaţii.Haideţi totuşi să nu ne limităm  doar la a satisface nevoia unei căni de apă .                              

Stare

Tăiată-n colţul mesii, o umbră mă apasă,
Iar în fereastră-i luna, ţesînd din zale o plasă.


Prin suflet îmi trece acul
Văzduhul de mi-l taie,
Tăios şi dur atacul
Se scaldă-n stropi de ploaie.


De bate miezul nopţii
Şi cărţi sunt risipite
Lovesc în scutul sorţii,
În lanţuri prăfuite.


Infernul se ridică, pe lespezile reci
Şi tălpile îmi arde
Pe nudele poteci.

Un mod sigur pentru noile generaţii de a încuraja lectura.:)))

Eterna Pace.

Au trecut 20 de ani, 20 de ani  de la conflictul dintre Republica Moldova şi Transnistria, 20 de ani în care evenimentul pare că a prins praf, a prins uitare, 20 de ani au încercat să ne spună că Transnistria nu e a noastră, ci e a ruşilor, 20 de ani ne-au furat din timp şi istorie,din istoria pe care trebuia să o creăm în comun.Un popor trebuie sa dăinuie sub aspectul divin al eternităţii,aşa cum sunt mădularile lui Hristos.Pentru ce dar lăsăm pradă duşmanilor ceea ce avem în noi mai sfînt?Lupi vor exista mereu ,noi ,odata ce vom pierde busola indentităţii,vom deveni cerşetori la picioarele celor ce îşi ştiu însemnătatea şi îşi caută supremaţia ,făcînd  pe ”cineva” să trăiească sub umbra profană a ignoranţei,neştiinţei şi orbirii.Trist îmi e şi mă doare că nu pot să iubesc Transnistria,trist îmi e că am urît-o pentru ceea ce reprezintă.Aşa cum unii din dreapta Prutului au renunţat  să ne mai numească români, au renunţat să mai lupte pentru Basarabia,inima Principatului Moldovei, „un pămînt al făgăduinţei” precum spunea călătorul rus Sumarocov ,astfel noi am renunţat la Transnistria.Am lăsat unul din mădularile noastre străinilor, care tind să facă din el sursa nelegiuirilor, hrana bestialismului politic.Acel conflict produs in 1992, a exclus dur din jocul vieţii 279(sau defapt numărul persoanelor e mult mai mare) civili moldoveni, oameni care ca oricare alţii şi-au dorit să savureze plăcerea de a trăi, oameni care îşi lăsase odorii în braţele soţiilor, sperînd că vor revedea curînd acelaşi zîmbet inocent în care şi-au pus toată speranţa şi dăruirea de sine.Moartea a fost răsplată celor care au încercat să menţină pacea şi să prevină procesul de dezumanizare.Mai sîngerează inimile rănite ale măicuţelor care şi-au pierdut fiii, privirile lor uscate se îndreaptă spre poartă ,spre poarta pe care nu o mai deschide nimeni.Alţii suferă că şi-au văzut mamele împuşcate şi taţii striviţi în bătaie sau case care explodau de parcă soldaţii trimişi de ruşi se jucau în Counter Strike. Bertrand Russel spunea: „Războaile nu hotărasc cine au dreptate,ci doar cine rămîne în viaţă.”, razboiul fiind o necesitate a puterii mai mult decît al adevărului. Astăzi mii de tineri de pe ambele maluri ale Nistrului sunt îndoctrinaţi cu privire la limba vorbită, naţionalitatea cărei îi aparţin, copiii Uniunii Sovietice au fost  educaţi să-şi urască proprii fraţi.Ruşii nu doar că au tins să mintă poporul ,dar au inspirat şi frica, limitind astfel LIBERTATEA care e şi esenţa existenţei, „principiul etern al spiritului uman”.Încălcarea libertăţii e echvalentă cu incălcarea valorilor umane şi în acest proces omul nu devine decît un mecanism, o unealtă în mîna celor ce au planuri meschine şi pline de egoism. Nu am nimic impotriva culturii ruse ,chiar imi place şi tind să-mi lărgesc orizontul cultural, citind operele marilor artişti ruşi, limba de asemenea mi se pare foarte frumoasă, însă cînd merge vorba de poporul meu, atunci o să lupt pentru integritate teritorială, pentru limbă, pentru respect faţă de noi ca naţionalitate, stat, impotriva celor ce tind să ne digereze sub pretextele unor acte nobile.Am suportat regimurile severe, constrîngeri din partea monştrilor care luptau pentru teritorii, popularitate şi se părea că  marchează sfîrşitul metamorfozării culturii noastre care evolua după principiile şi standartele comune ale fiecării individualităţi, dar am rezistat acţiunilor de teroare îndreptate impotriva noastră, strămoşii noştrii au transmis sabia dreptăţii şi sincerei credinţe generaţiilor noi ca sa ne păstrăm sacra comoară ce se află în conştiinţa de sine.Omul este ameninţat din toate părţile ,nenorocit şi umilit , este supus să asiste la propriul faliment şi de asemenea să-l accepte ca pe o mîntuire.Conflictul transnistrian ne-a răcit, dar încă mai cred că suntem o legatură de nuiele, încă mai cred că deviza noastră poate fi: „ Unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Victoria cere un efort comun, iar noi suntem pe deplin în stare să-l realizăm. O să scriu unele versuri a unui cîntăreţ care m-au sensibilizat.

„Nici tu, nici eu nu suntem fii de senatori sau deputaţi,

Suntem fii ai bravilor soldaţi care ne-au zis luptaţi

Voi, de ce vă lăsaţi dacă sunteţi ca noi

Nu vă mai temeţi, vom cîştiga gloria-n război”

Pledînd pentru o pace generală, ar însemna deplină laşitate, căci ar trebui să ne supunem actualei stări a lucrurilor, iar indiferenţa e cel mai mizerabil lucru şi poate că cel mai mare eşec. Calea omului  constă în găsirea plenitudinii în iubirea nu de sine ,ci de ceilalţi, chiar cu riscul de a fi strîmtorat, de a simţi covîrşitor barbarismul celorlalţi, cum spunea Nikolai Berdeaev : ” Cine iubeşte realmente libertatea aspiră la ea , nu pentru sine şi pentru ai săi,ci pentru ceilalţi.” Suntem îndreptăţiţi să facem alegeri,căci am fost creiaţi liberi-arbitrii, dar tot noi rămînem responsabili de ceea ce facem,iar consecintele le poate suporta o mulţime de oameni care nu au avut nici o tangenţă cu fapta care aduce după sine furtună sau soare. Suntem un popor extraordinar, avem o cultură vastă, avem o seninatate în suflet care este remarcată cu multă mirare de cei străini.Soarta ne-a trecut prin toată profunzimea durerii, a încercat să ne minimalizeze şi cu regret a reuşit parţial să ne transfigureze în strîmtul ei univers abstract, obsesiv.Şi totuşi  suntem în  stare să ne recăpătăm adevăratul statut, renunţînd la utopiile create de ceii din jur, care tind să ne prădeze şi să acceptăm realitatea, înlăturînd  vrăjmăşia ce e ca un zid impermiabil ca să putem asigura o eternă pace, o pace lăuntrică în primul rînd.Gîndindu-mă că acea pace este rîvnită de fiecare în parte, constatez că ea este elementul pricipal sau chiar vital aş putea spune,  al unei societăţi.E acea chintesenţă care integrează aspiraţiile platonice cu manifestările telurice. Baruch Spinoza spunea:”...pacea înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoinţă, încredere şi dreptate.” Şi eu cred ca Republica Moldova şi Transnistria sunt în stare să găsească acea coerenţă care îmbrăţişează pacea-sursă a fericirii.Sunt în stare să dee naştere celui mai mare ideal al strămoşilor noştri-unitatea! Aceste doua ţări care defapt una sunt, pot să zugrăvească pacea în tabloul lor comun, care va fi un preţios cadou pentru tineri şi un memorandum pentru cei căzuţi în luptă,pentru cei ce au pus trup şi suflet în asigurarea unui viitor şi nu în ultimul rînd pentru cei ce nu au reuşit să se bucure de ea .Pacea este sursa binecuvîntărilor, iată de ce poetul Nichifor Crainic cere insistent pace:

„Doamne, dă aevea pacea ta cerească,

Care întăreşte din fricoşi profeţi,

Măduva ce-mpinge seva să-florească,

Doamne, dă-mi aevea pacea ta cerească.”

Pentru a obţine pacea, nu e necesar să recurgem la violenţă pentru că astfel încălcăm principiul divin, cel de a alege după propria voinţă. Şi lucrurile sunt defapt mult mai simple, căci este scris:” Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.” Singurul act pe care trebuie să-l iscălim este angajamentul prin care consemnăm că orice cerem va fi în ambianţă cu desăvîrşirea Creatorului, căci El este un Dumnezeu al legii, un Dumnezeu al ordinii. Pacea e în primul rînd dragoste necondiţionată, preocuparea  unuia faţă de celălalt. O astfel de trăire va aduce eterna pace de care au nevoie aceste doua teritorii separate.  Morari Oxana

De ce zbor clipele?

De ce zbor clipele?
Se scurg metafore deasupra lor.
Şi cerul îşi desface aripile,
Frîngîndu-şi aurora în tainicul său zbor.
Sihastră amintire,născută din adînc,
Pierdută-i ca fantasma în orizontul blînd.
Lacul poleit de aur
Timpul parcă a înmormîntat
Şi ca o lacrimă în suc de laur,
În orologiu doi prunci de fier se bat.

Inspiraţie de dincolo de ger.

Cuvintele mă-ngheaţă
Şi trupul mi-e rece şi parcă făr de viaţă.
Pereţii-s de hîrtie
Şi inima-i de plumb,
Afară-i reverie...


Oglinzile se strică
Şi calc ca pe hîrtie în cozile de sticlă.
Ceru-i ars de ger
Şi luna-i un mister,
Paloare muribundă de lumină,
Iar stelele se strîng ca oile la stînă.


Pribegesc viforii pe la fereastră
Ca în povestea lui Creangă o pasăre măiastră,
Îi las în lumea lor
Ca inspiraţia născută dintr-un desen multicolor.
Mă-ngheaţă din priviri,din marmoree visuri,
Iar gîndurile se pierd în tainice abisuri.


Furtuna se aprinde în vastul cîmp al nopţii,
Răscolind cuvintele în zbor,
Pe cînd un val de fluturi
Muşcă amar din flori,
Unde zac catarguri,suliţe şi scuturi
În cîmp unde se bat armatele de nori.

Codru

  Măreţ în lumina de soare, un castel verde se ridică spre nori.Mirosul misterului se simte din depărtări ca un miros de pagini a unui jurnal abia aşezat pe rafturile unui magazin.Copacii-strajeri, stafii îngîndurate, port visul veşnicii.În fiecare seară cînd cerul e încărcat de stele ţesute ca aurul în fine stofe domneşti, gloate de îngeri se coboară în nimbului verde şi cîntă din harfă,slobozind dulci simfonii presate cu vraja antichităţii.Şi basme-i şoptesc, încercînd să-l prindă în leagănul unui copil cu obrajii îmbujoraţi şi cu somnul sub pernă.Şi peste noapte îi ţes zale argintii care se revarsă ca nestematele pe trupul unei zeiţe, spre zori fug ca umbrele să se ascundă-n vizuinile lor albe şi moi.Zorii cu armatele lor omnivore se avîntă ca hunii în inima Romei, spre haina cea verde a bătrînului stăpîn.Disperaţi muşcă din frunze,din iarbă, din florile cu parfumul lor suav., se scaldă-n izvorul din care viaţa obosită de ea însăşi ,bea apă , apoi disperate şi flămînde ... dispar odată cu liniştea dimineţii.Marele Codru îşi ridică creştetul sus şi-i zîmbeşte sferei ca un haiduc copleşit de candoarea luminii.Îşi scoate păsările încîlcite-n crengi şi le prinde cu aripile de libertate, le lasă spînzurate de cer,de văzduh, de marginile abisului născut din neant, apoi îşi scutură fluturii,cernînd ca în sită aurora Polului Nord...
Nu-i nimic altceva decît cununa de glorie a Creatorului ce se ridică frumos şi himeric pe tronul pămîntului.