Limba - meritul oamenilor de cultură.

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, zicea Eminescu. O limbă care a înviat prin condeiul unui grup de oameni care nu s-au lăsat duşi de caracterul  mulţimii, în mare parte ignorant, aş putea adăuga.
În romanul nefinisat "Geniul Pustiu" M.Eminescu spune: " Spiritul public este fapta puţinor oameni .O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică , care să se 'nalţe  din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori..."
Unul din cei cu fruntea unsă cu mir a fost Vasile Alecsandri  cel care a dat grai frumuseţii naturii şi a trecut-o prin sufletul băştinaşului dintre Carpaţi şi Nistru, regele poeziei cum îl numea Eminescu în poemul "Epigonii ". Cuprins de o sensibilitate aparte , el logodeşte sentimentul cu natura într-o limbă care devine melodioasă şi uşoară ca mersul apei a unui râu. În afară de pastelurile lui Alecsandri, poezia care m-a impresionat este " Oda ostaşilor români". Prin ea am putut observa caracterul evolutiv al limbii trasat prin harta istoriei, prin ea cuvintele curg cu o adevărată însufleţire.
Emoţiile în opera lui Alecsandri sunt prinse în albumul nemuririi, prin limbajul său lustruit.
O altă personalitate marcantă care nu doar a încercat să ajungă la inimile românilor, ci şi sub un discernământ riguros "a apăsat"  în ortografie şi punctuaţie, fiind un mare patriot ale noilor schimbări menite să scoată limba de sub impasul jalnic la care ajunse şi prin care a fost determinată  să promoveze  alte naţiuni cu schimbările lor , decât pe autentica ei moştenitoare, este bineînţeles Ion Luca Caragiale. Limba pentru scriitor a fost un ideal sfânt. După meritele sale îl recunosc drept un luptător legendar al acestui grai care a înflorit în file, apoi în mintea cititorilor şi pe marile scene ale teatrelor româneşti. A satirizat limbajul franţuzesc care se vorbea în acea perioadă pentru a creia impresii, demascând orgoliul şi prostia omenească depusă în cantităţi enorme în cultura limbii de catre semidocţii societăţii.
O altă mare personalitate care a contribuit semnificativ  la modelarea limbii este Mihai Eminescu despre care Ion Druţă spunea :" Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi în sânul unei culturi , oricât de mulţi, oricât de mari poeţi ar fi  avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul care se cheamă poet naţional. Ceilalţi deacum îşi fac rând în urma lui." "Limba a fost marea şi unica lor armă."(a scriitorilor) "Eminescu a dat o viaţă nouă întergii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre." "Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate , de-o frumuseţe copleşitoare." mai spunea Druţă în articolul său, " Eminescu-poet naţional."
Ca şi Caragiale, Eminescu a acuzat societatea careia "daca Franţa le-ar procura avantajele pe care le dă nefericita lor patrie -ei ar fi emigrat demult...cu toţii!, "inteligenţa falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-acea a României" , pe cei cu un " cosmopolitism  sec, amar, sceptic" ," pe cei ce au frumosul obicei de a iubi ce-i străin şi de a urî tot ce-i românesc." Acest poet a creiat o strălucire limbii şi a ridicat-o pe treapta universală , lăsând-o să-şi glorifice poporul sau.
Alături de ei se remarcă multe alte personalităţi cu merite deosebite, care şi-au lăsat o amprentă adâncă în limba şi literatura română.
Drept concluzie pot să afirm: Contribuţia scriitorilor asupra dezvoltării limbii literare a fost colosală , prin ei astăzi am căpătat un tezaur fără de preţ.

Moartea nu face compromisuri.

Era singură, într-o casă de lemn pe care o împânzea mucigaiul. Într-un pat rece chipul ei îngeresc îşi perdea lumina ca o flacără agitată de respiraţii, a unei lumânări. Haina ei de in îi acoperea trupul palid ca o plapumă de zăpadă care se aşează inocent ca să ascundă mizeria străzilor nepavate.Transpiraţia îi era rece ca roua dimineţii depusă pe un templu de marmură .Viaţa îşi mai păstra avântul în ochii ei înpăienjeniţi de vise, care scăpărau în razele feciorelnicei luni ce se arăta rotundă şi grasă la fereastră.Surâsul ei plin de gheaţă avea un gust amar căci prevestea stingerea ei în miezul unei furtuni numită -viaţă. Singuratatea îşi crease o mână  demonică pe care i-o înfipse în ţesutul inimii. Şi-a îngropat pe rând apropiaţii, iar când îi veni rândul şi ei , zidurile aveau s-o îngroape. Vântul izbea cu furie frunzele-n fereastră ,îşi strecura o aripă  prin scândurile uşii făcând-o să scârţie groaznic.Copacii înfometaţi de umbre , îşi fluturau ca nişte şamani crengile în văzduhul sălbatic. Noaptea îşi aşeză draperiile ei negre, topite în unele locuri de săgeţi care licăreau tumultuos în infinitul imperiu de sus.Pe poteci , cioburi de oglindă mărturiseau despre un atac al iernii barbare.

Moartea se aşeză pe picioarele ei , lăsându-le îmţepenite.Mânile începeau să capete o culoare palidă, neputincioasă. Faţa şi pieptul erau acoperite de aurul  lunii, mângâiate parcă dinadins de această candelă feerică. O lacrimă i se scurse prin coada ochiului şi căzu pe perna umplută cu paie. Spre dimineaţă când iarna îşi aruncă limbile metalice în văzduh, trupul ei, de o frumuseţe rară stătea încremenit în patul în care bătrânul timp îi mai lăsase încă două surori.

Barbarii în epoca contemporană

Ieri, împreună cu mama şi fratele meu am fost pe deal să ajutăm o doamnă la cules prune.În drum spre livadă am avut parte de o surpriză dacă îi pot spune aşa. Exact lângă brigada de tractoare, pe marginea drumului, stătea spânzurat de un copac un câine. De departe mi s-a părut că e vreo statuetă şi mă întrebam nedumerită, ce caută ea într-un loc atât de nepotrivit.Însăşi prezenţa ei era un fenomen straniu,  doar cultura nu cade aşa tam ne sam din pod pe capetele oamenilor, ci este rezultatul unui proces de lungă durată. Apropiindu-mă, mi s-a părut că e vreun urs uriaş, jucărie realizată încă de pe timpul Uniunii Sovietice ca mai apoi cu groază să constat că era un biet animal , cu ochii mari, rotunzi, ca de sticlă ,împietriţi de chinurile morţii.Cu botul deschis , în două labe de parcă era gata să execute un număr artistic la circ. Blana aspră şi galbenă aducea a urs polar.
Acest cadavru este opera unei îndobitociri care a desfigurat nu doar caracterul general al societăţii, ci şi a promovat un instinct animalic definitiv intolerabil.
Să presupunem că moartea acelui câine era absolut necesară, nu ştiu motivele pentru care a fost omorât ,însă ştiu că mentalitatea majorităţii moldovenilor  este de-dreptul invers proporţională cu mentalitatea americanilor sau altor naţiuni din ţări dezvoltate în ceea ce priveşte angajamentul de-ai oferi o viaţă mai bună animalului domestic. Această gândire inumană sau de trib trebuie condamnată şi fapta respectivă nu trebuie sub nici un chip păstrată în umbra  indiferenţei, căci presupune un pas uriaş spre falimentul spiritual, spre degradare, iar gusturile şi faptele vulgare ale mulţimii dacă nu sunt stârpite , se imulţesc ca ciupercile.
Apoi, de unde naiba să avem o societate sănătoasă dacă punem cadavrele la expoziţie?
Ne plângem şi-l blestemăm pe Dumnezeu că a permis o moarte crudă, plină de suferinţe sau a unui nevionovat, când defapt sursa tuturor relelor suntem noi!
Faptul că unora le flueră vântul prin cap nu-i justifică cu nimic spre a fi condamnaţi şi aceeaşi condamnare o merităm şi noi fiindcă nu luăm atitudine.

Ura

Îi înţeleg perfect pe cei care se refugiază în pustie.Fug de ură.Ura e insuportabilă mai ales când cineva se angajează să toarne apă la rădăcini.Nu ştiu dacă aşa zişii "grădinari" o fac inconştient sau din pura dorinţă de a mă vedea explodând.Cert este că nu am unde fugi, unde mă refugia pentru că independenţa mea  atât fizică cît şi spirituală e încă mizerabilă şi atacată zilnic cu replici din ce în ce mai " poetice".Dacă în multe războaie ale cuvintelor eram învingătoare, reuşind să păstrez zâmbetul şi  să evit orice înţepare, tratându-le cu indiferenţă, reuşind să rămân în limita bunului simţ, astăzi mă declar învinsă .Veninul care îmi este aruncat, mă contaminează , încercând să mă transforme într-un demon.
Fericiţi erau preoţii care îşi luau canon-muţenia pentru că cei ce înţepau îşi dădeau seama curând că  le vorbeau la pereţi.Pentru ce să-mi mai doresc o pace spirituală când ,fiind comparată cu o plapumă imaculată , aceasta curând se transformă într-o cârpă de care îşi şterg cu neruşinare unii picioarele? Această antipatie intensă mă domină «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
Şi ca să-mi răspund mie însămi :" Totul a început din momentul în care am stins lanterna"...

Când eşti tu?

Sunt foarte puţine cazuri în istorie când societatea a încurajat exteriorizarea sinelui,exteriorizarea universului propriu.Şi aceste cazuri întrunesc doar unele aspecte a acestui fenomen,făcându-l valabil doar parţial.O armă care a stopat crearea tangenţei interiorului cu exteriorul a fost critica.Ea rămâne a fi mereu actuală pentru că ştie să lovească în locul cel mai sensibil-sufletul,creând astfel două personalităţi într-un singur trup, demonstrând în acelaş timp  că există o dependenţă a oamenilor unii  faţă de alţii. Al 2-lea "eu" pe care îl creem devine practic,având drept scop de a face publicitate a ceea ce reprezentăm precum şi de a prezenta date generale despre noi, pentru a nu fi nevoiţi să ne justificam alegerile în faţa lumii ;aidoma unei etichete a unui produs.Defapt, omul în aceste circumstanţe devine un produs a propriilor mâini.
În societatea de astăzi ,după cum observ, există o teamă cronică de a fi considerat "expirat".
Lucrurile care impresionează mulţimea sunt rangurile, titlurile, gloria şi în mod tragic calităţile prin care se ajung la aceste lucruri sunt învăluite de o indiferenţă bestială.Teama de a fi aruncat "peste bord" îi motivează pe oameni să renunţe la traseul divin, în schimbul unei destinaţii proprii în care omul se simte stăpân şi în acelaş timp participant  la propriul joc, nerealizând în toată această perioadă că s-a vândut pe sine sclav mulţimii.
Schopenhauer spunea: "Nimeni nu poate fi aşa cum este decât atunci când se află singur; prin urmare, când nu iubeşti singurătatea, nu iubeşti libertatea: căci liberi suntem numai atunci când suntem singuri."
A avea libertatea spirituală ,înseamnă a te dezlipi de circuitul lumesc, tratând dependenţa de lume şi  de părerile ei prin omorârea clonei pe care ţi-ai creiat-o şi exteriorizarea "eului" tău natural.De asemenea e nevoie o evoluţie spirituală continuă pentru a combate fustrările şi orgoliul precum şi de o curăţenie permanentă în templul sufletului tău pentru a putea vedea adevăratul mers al vieţii.Mulţi pretind că public folosesc măşti  pentru a se apăra de oameni  ipocriţi sau pentru a supravieţui, iar în realitate sunt alţii ,fără  însă să-şi dee seama ca subtil devin una cu masca şi că rolul actoricesc devine real,fiind convertit de scenele vieţii.
E important să ştii că ceea ce nu-ţi aparţine ,nu te va face niciodată fericit.

Nu mai sunt acelaş

Sunt născut la Petersburg,
Oraş monden,cu zile albe.
De dimineaţă până la amurg
Trăsuri se-avântă-n puzderia de salbe.

În parcurile îngheţate,pe străzile reci
Se plimbă cu feţele lor seci
Statuete feminine în blănuri rafinate
Ce-abia ascund sub falduri  mişcări de vanitate.

Iar la ferestre,printre crengi
Lumini se-avântă-n sticlă
Şi cerul se aruncă-acum
În lacrimi pe pervaz
Alunecând fierbinte-n cascade, pe obraz.

Eu stau aici,rănit pe front
Privind cât cerul e de mare
Şi stelele ce-mi fac din ochi
Mi-aduc în noapte, amintiri ce vor uitare.

Nu mi-e trist,chiar nicidecum,
Căci gemete se-aud pe câmp,
Dar sufletul mi-e suferind
Căci fi-vom mii de morţi în zori
Şi n-avem barem un mormânt.

Am fost un laş, un depravat
Războiul m-a reabilitat
Mă vestejesc,dar ştiu că-s nou
Cu preţul vieţii obţinut-am un titlu de erou.

P.S

Inspiraţie din romanul "Război şi Pace" de Tolstoi. În momentul în care prinţul Bagration împreună cu cei 40.000 de ostaşi ruşi trebuia să oprească trupele franceze,pentru a salva restul armatei lui Kutuzov...Eşecul armatei era prevăzut până şi de generali pentru că armata franceză avea un efectiv de 150 mii de ostaşi, condus de prinţul Murat.Cu toate acestea ruşii deşi numeric inferiori,au dat dovadă de mult curaj. Chiar şi Napoleon ,exilat pe insula Sfânta Elena menţionează despre curajul a două  infanterii ruseşti.Caracterul eului liric porneşte de la eroul Dolohov, persoană lipsită de rang, declarată degradată şi trimis în armată pentru slujire,unde dă dovadă de vitejie cu scopul de a reintra în înalta societate. 

Rămasă în vama de la Leuşeni

So, avusem o cazie specială să plec vara aceasta în România.Defapt, chiar ieri trebuia să ajung în Sulina, jud.Tulcea.Conform unui proiect, Departamentul Românilor de Pretutindeni achita majoritatea cheltuielilor.Îndată ce-mi fusese prezentată lista persoanelor cu care trebuia să fiu în grup, îi căutasem pe odnoklassniki, din pura curiozitate.Nu le scrisesem nimănui din lipsă de timp.Nu ştiu dacă era un adevărat motiv pentru că deja de ceva timp mi se par inutile şi plictisitoare  conversaţiile pe reţele de socializare.Tot entuziasmul pe care îl aveam atunci ori de cîte ori auzisem de România sau români, în penultimele zile îmi pierise ,transformîndu-se într-o stare de nedumerire.Probabilitatea de a merge în România era mare abia peste un an sau chiar patru ani.Totuşi viaţa luase o întorsătură diferită.Duminică seara, adică chiar alaltăieri trebuia să trec Prutul.La ora 21:00 eram împreună cu mama mea în spatele guvernului, aşteptînd autocarul.Erau mulţi copii, 5 autocare trebuiau să se deplaseze cu tineri din toate colţurile Republicii Moldova.Îndată după ce părinţii ne părăsiră,îmi găsisem o mică gaşcă , destul de veselă.Eram eu din Ştefan-Vodă, o domnişoară de aceeaşi vîrstă din Ialoveni,cu o expresie plină de viaţă, încît pentru prima dată constatasem că defapt sunt o fire timida şi doar în unele anturaje sunt ceea ce sunt, plină de idei ciudate , cu un zîmbet pînă la urechi şi ochii arzători plus gesticulaţiile pe care le manifest într-un fel artistic-caraghios.În micuţa gaşcă mai era un băiat din Bălţi, pe care Daniela (tipa din Ialoveni) îl numea "malîi" :)))).Trebuie să menţionez că basarabenii  de la nord mi se par extraordinari,după toate miturile pe care le aud.Într-adevăr sunt foarte harnici şi deştepţi, apoi după un clasament pe care am de gînd să-l continui ,cel mai frumos apus de soare se vede de la Bălţi şi Edineţ după care, desigur la Antoneşti (ce-i drept doar în anumite locuri speciale pe care am avut norocul să le descopăr)Un alt băiat  care se alăturase grupului sau îl alăturasem noi ,nu ţin minte exact ,ori era din Nisporeni ori din Glodeni.Aflasem că foarte bine cîntă la acordeon,era obosit aşa că se mulţumea să ne asculte discuţiile care învăluiau atmosfera.Cu toate acestea, gaşca noastra căpătase un fundament bun.
În autocar ne aşezarăm pe ultimele locuri ,astfel ca discuţiile să poată continua; ni se mai alăturase încă doi băieţi şi două fete cu care organizasem diferite jocuri amuzante.Facusem poze....Faptul că nu ne cunoşteam, nu constituia nici o barieră în socializare.Totul era bine şi frumos pînă cînd ajunsesem la vama din Leuşeni.
Vameşul care intrase în autocar să verifice actele îmi spusese că aveam o problemă- îmi lipsea paşaportul.(aveam la mine doar certificatul românesc).Doamna, responsabilă de grupa noastră, mi-a spus că  nu aveam nevoie de paşaport,aşa că mama îl luase cu ea.Am rămas încremenită ...vameşul îmi zise clar că dacă nu prezint paşaportul ,în două ore  voi fi expediată înapoi la Chişinău.Doamnele care erau cu noi,tăceau ,defapt nici nu mai era nevoie să-i explice greşeala pe care o comise şi că defapt îl avusem cu mine la Chişinău...
Şoferul era dispus să aştepte,avea un chip blînd şi nici măcar accentul său românesc nu făcea deosebire între un locuitor din spaţiul Pruto-Nistrian şi unul din România.Cînd vorbeam cu el, îmi dispăruse orice complex de inferioritate, poate era din cauza emoţiilor, cu toate acestea era imposibil ca autocarul să facă un repaus de două ore pentru că tinerii aveau să întîrzie la feribot şi cum se exprimase şoferul : dacă vor liderii ,rămînem o zi la Dunăre şi o să prindem peşte :D. În acel moment mama se afla în Căuşeni la o rudă, era tîrziu şi rutele nu mai mergeau,iar pentru a lua un taxi ar fi trebuit să plătească pînă la 1000 de lei şi cum la noi nu curg banii pe rîpă , era imposibill să vină.Eram tulburată,dar totuşi stăpînă pe sine,îmi ziceam că nu ar trebui să mă indispun  pentru că viaţa îmi va da lovituri mai dure, sunt sigură de asta şi atunci va trebui să rezist.Încă mai eram încrezută că voi pleca ,dar cînd auzisem glasul mamei aproape plîns,mi se rupse o parte din inimă.În momentul acela mi–aş fi dorit să nu se fi întîmplat absolut nimic,să nu fi ştiut de această călătorie in România.
Mai era o variantă de salvare,mereu găseam o soluţie în mod spontan ,într-o situaţie critică,dar de data aceasta, din păcate nu funcţionase.Mă întorsesem la noii amici pentru a le ura "odihnă plăcută" şi a-mi lua cîteva lucruri pe care le aveam cu mine în autocar.Ei au rămas perplecşi,erau siguri că se rezolvase problema. .Îmi luasem valiza  şi intrasem într-un birou.Acolo erau doi funcţionari destul de amabili, unul dintre ei ,mai tînăr mi se adresase ,explicîndu-mi că-i pare rău de situaţia respectivă,dar nu avea cum să procedeze altfel.Apoi, în mod ciudat mă întrebase dacă am prieten în România , îi spusesem că nu, apoi mă întrebase dacă am prieten în R.Moldova ,i-am răspuns că nu am , uimită, de parcă aş fi obligată să am unul.Cu o anumită veselie îmi zise: "cu atît mai bine, te trimitem înapoi la Chişinău, la ce bun îţi trebuie România?"Vroiam să-l întreb dacă era român,dar după accent îmi dădusem seama că era din ţară.Îmi veni în gînd acelaş lucru  " Chiar la ce bun îmi trebuie în România?" în acel moment îmi apăruse o revoltă şi indignare puternică pentru aceaste clipe de nesiguranţă şi la fel de ironic îi răspunsem :"Cum să nu-mi trebuiască?"În răspunsul meu de o uimire aparte, exprima  parcă ideea că era de neconceput să-mi pună o astfel de întrebare.Cel mai tînăr încerca pe semne să mă înveselească putin, povestindu-mi un caz despre un amic al său, de la serviciu, care  locuia în Căuşeni şi care le zise odată în timp ce se afla la post (nu ştiu exact...) " Aşteptaţi-mă cî amuş vin,mă duc pîn' acasă " .Acel "amuş vin" care trebuia să exprime o revenire imediată,echivala cu două ore şi ceva.Reuşise să mă facă să rîd. Apoi îmi ceruse o foaie şi îmi zise zîmbitor "amu cred că trebuie să-mi tragi vreo 100 de dumnezei în gînd" :)) Nu pricepusem la început ce vrea să-mi spună, apoi dezmeticindu-mă i-am răspuns că nu-mi place să înjur. Trebuie să menţionez că împreună cu mine erau opriţi încă  doi băieţei.Pe la ora 3 am plecat din staţie cu ruta Braşov-Chişinău.Măcar am plecat gratis şi partea pozitivă e că nu mi-a văzut poza din paşaport.:))))
S-ar putea să mai am o şansă ,să plec în alt tur săptămîna viitoare, dar nu mai cred că ma voi integra atît de bine în noul grup...iar în caz contrar o să mă mulţumesc cu pozele noilor mei cunoscuţi.Pînă la urmă a fost o experienţă deosebită...