Sentimentele-maşinărie producătoare a propriului univers.

Pentru mine trecutul rămâne o iluzie, toată învălmăşeala aceea cu trecerea timpului devine din ce în ce mai indiferentă, apoi pur şi simplu inexistentă. Imaginile trecutului lucrează în mine aproape inofensiv. De la o acţiune care e precedată de alta, indiferent de intensitate , e o distanţă dintre capetele unui pod basculant ce aproape regulat se deschide cu acel calm şi precizie deosebită,plasând exact la mijloc o frontieră între trecut şi viitor. Partea cea mai valoroasă e că aproape orice mă influenţează afectiv. Deşi imaginile unei amintiri au dispărut cu desăvârşire din arhiva encefalului,păstrez adânc şi evlavios emoţiile acelui eveniment, care defapt confirmă în sine autenticitatea acţiunilor.Cu toate că deseori nu am argumente pentru a demonstra ceva ,rămân fidelă acelor sentimente care sunt rezultatul final într-un proces de metamorfoză evoluat în timp şi produs prin convertirea convingerelor aferente.
Unele amintiri au lăsat urme inedite care mă construiesc de fiecare dată când ceea ce simt  creşte în intensitate şi în volum aidoma unor plăci tectonice a căror activitate este influenţată de hipocentru. Visându-le cu ochii deschişi şi amplificându-le prin emoţii, lucrez la un tablou care devine imediat arbitru între spiritualitate şi lumea materială , balansând până când cea dintâi devine învingătoare. Acea contemplaţie sublimă bazată pe imaginaţie şi pătrunsă de acea energie emoţională , construiesc în prealabil maşinăria producătoare a propriului univers. Astfel, amintirile îmi devin nişte pagini recitite cu un cod al inimii, proiectând astfel creativitatea, imaginaţia şi raţiunea în formula care mă defineşte.

Dramă de Octombrie

Pe-aleea  unui parc tomnatic,
Uitat de-al lumii haus
Un tânăr mizantrop îşi ceartă umbra,
Ascunsă-n stare de repaus.

Iar paşii lui se pierd molatic
Ca mici epave-n valurile vremii
Şi ochii îi sclipesc sălbatic
În praful negru şi senin al serii.

Sufletu-i înzăpezit,
Se lasă-n trupul său de-argint,
Iar păru-i castaniu şi falnic
Se-aruncă-n undele de vânt.

În urma lui, în vals măreţ,
Se-avântă frunze ruginii
Şi se tot pierd ca prin nămeţi
Cete de fluturi plumburii.

Iar vechiul cer-etern maestru,
Îşi ridică ale sale negre pleoape
Şi leagănă-n priviri eroic
O pagină de noapte
Lăsând petale de lumină
Să se scufunde adânc în ape.

Din depărtări,
Prin trandafiri secaţi de viaţă,
Un chip dulce de copilă
În raza lunii se răsfaţă.

Şi păru-i plin de aur
I se lăsă viclean pe spate,
Cerşind cu ochii lui de maur
Mersul pierdut al apei.

Înger nocturn în haină albă
Cu ochi albaştri de cristal
În mâini ea ţine-un smoc de nuferi,
Iar la gât un talisman oriental.

El o priveşte-nspăimântat
Ca pe-o fantazmă rece
Şi sufletu-i cuprins de-un suplu tremurat
Ca-n dansurile aztece.

Limbi de foc
Sângele-i înfierbântă
Şi inima-i se molipseşte tragic
De-o patimă adâncă.

-O, frumoasă Betelgeuse
Nu-mi omorî chemarea
Căci pe aripa vieţii
Singurătatea mi-e chemarea.

Din nou prizonier al sorţii
A deveni mi-e teamă,
Mai bine-un sclav al morţii,
Ţinând al ei mahramă.

Guriţa ei trandafirie
Schţă un zâmbet amărât
Şi braţele şi le întinse
Să-i prindă gâtul dezgolit.

Pierdută-n lacrimi de amor
Ea ochii îşi închise,
Lăsând să cadă peste ei
Al timpului furtuni de vise.

-Adio, îngerul meu blond,
Fecioară adorată
Îţi voi păstra parfumul tău
De mândră aristocrată.

El faţa-n palme i-o luă
Sărutându-i buzele uşor,
Iar ea în lună se-aruncă,
Lăsând lumină-n tainicul său zbor.

Rolul limbajului în domeniul profesional.

Un proverb rus spunea:"Встречают по одёжке, а провожают по уму".Ei bine, în câmpul muncii totul decurge altfel, acest proverb devenind fictiv sau hai să-i spunem simplu :"nepotrivit".În societatea capitalistă unde piaţa de desfacere cu toate domeniile ei de activitate este bazată pe concurenţă, e nevoie de un personal competent, pentru că scopul orcărui om de afaceri e de a obţine venit în domeniul în care se specializează.Principalul consumator din toate timpurile a fost omul, deci el e ţinta principală a afacerilor şi respectiv sursa principală de profit.
Închipuiţi-vă că vă adresaţi unui angajat  a unei firme pentru a-i cere  câteva informaţii cu privire la unele servicii oferite de compania în cadrul căreia activează, iar el va răspunde într-un limbaj ţărănesc, caraghios,sec. Care vă vor fi primele impresii?
Mie îmi va inspira nesiguranţă şi în cazul respectiv prima impresie poate fi decisivă, mai ales că opţiunile de alegere sunt astăzi foarte variate.
În romanul "La Paradisul Femeilor" de Émile Zola, se conturează foarte bine câteva trucuri folosite în marketing. Una din ele-atitudinea personalului. Octave Mouret, şeful unui mall gigantic din Paris, creează salariile angajaţilor pe baza cantităţii produselor vândute care avea fenomenul în sine- concurenţa, iar în schimb aceştia atrăgeau clientela în primul rând prin limbaj şi comportament.
O limbă e ca o fiinţă vie spunea Constantin Noica şi are mare dreptate pentru că limba are acces direct la partea emotivă a noastră, iar altcineva spunea: " pentru mine limba (română) e distanţa dintre inimă şi umbra ei..."Deci, limba e unul dintre consilierii cei mai importanţi a sufletului şi deci, o armă nemaipomenită de convingere.
A vorbi corect sau a te exprima corect sunt indicatoare a gradului tău de cultură , a muncii tale intelectuale, a creării tale ca personalitate, a acelui " cineva" care devin brusc vizibil într-o mulţime.
Cei puternici îi vor pe cei puternici.
Limba  literară e o cheie spre alte uşi, tu decizi dacă vrei să intri sau nu.

Limba - meritul oamenilor de cultură.

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, zicea Eminescu. O limbă care a înviat prin condeiul unui grup de oameni care nu s-au lăsat duşi de caracterul  mulţimii, în mare parte ignorant, aş putea adăuga.
În romanul nefinisat "Geniul Pustiu" M.Eminescu spune: " Spiritul public este fapta puţinor oameni .O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică , care să se 'nalţe  din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori..."
Unul din cei cu fruntea unsă cu mir a fost Vasile Alecsandri  cel care a dat grai frumuseţii naturii şi a trecut-o prin sufletul băştinaşului dintre Carpaţi şi Nistru, regele poeziei cum îl numea Eminescu în poemul "Epigonii ". Cuprins de o sensibilitate aparte , el logodeşte sentimentul cu natura într-o limbă care devine melodioasă şi uşoară ca mersul apei a unui râu. În afară de pastelurile lui Alecsandri, poezia care m-a impresionat este " Oda ostaşilor români". Prin ea am putut observa caracterul evolutiv al limbii trasat prin harta istoriei, prin ea cuvintele curg cu o adevărată însufleţire.
Emoţiile în opera lui Alecsandri sunt prinse în albumul nemuririi, prin limbajul său lustruit.
O altă personalitate marcantă care nu doar a încercat să ajungă la inimile românilor, ci şi sub un discernământ riguros "a apăsat"  în ortografie şi punctuaţie, fiind un mare patriot ale noilor schimbări menite să scoată limba de sub impasul jalnic la care ajunse şi prin care a fost determinată  să promoveze  alte naţiuni cu schimbările lor , decât pe autentica ei moştenitoare, este bineînţeles Ion Luca Caragiale. Limba pentru scriitor a fost un ideal sfânt. După meritele sale îl recunosc drept un luptător legendar al acestui grai care a înflorit în file, apoi în mintea cititorilor şi pe marile scene ale teatrelor româneşti. A satirizat limbajul franţuzesc care se vorbea în acea perioadă pentru a creia impresii, demascând orgoliul şi prostia omenească depusă în cantităţi enorme în cultura limbii de catre semidocţii societăţii.
O altă mare personalitate care a contribuit semnificativ  la modelarea limbii este Mihai Eminescu despre care Ion Druţă spunea :" Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi în sânul unei culturi , oricât de mulţi, oricât de mari poeţi ar fi  avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul care se cheamă poet naţional. Ceilalţi deacum îşi fac rând în urma lui." "Limba a fost marea şi unica lor armă."(a scriitorilor) "Eminescu a dat o viaţă nouă întergii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre." "Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate , de-o frumuseţe copleşitoare." mai spunea Druţă în articolul său, " Eminescu-poet naţional."
Ca şi Caragiale, Eminescu a acuzat societatea careia "daca Franţa le-ar procura avantajele pe care le dă nefericita lor patrie -ei ar fi emigrat demult...cu toţii!, "inteligenţa falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-acea a României" , pe cei cu un " cosmopolitism  sec, amar, sceptic" ," pe cei ce au frumosul obicei de a iubi ce-i străin şi de a urî tot ce-i românesc." Acest poet a creiat o strălucire limbii şi a ridicat-o pe treapta universală , lăsând-o să-şi glorifice poporul sau.
Alături de ei se remarcă multe alte personalităţi cu merite deosebite, care şi-au lăsat o amprentă adâncă în limba şi literatura română.
Drept concluzie pot să afirm: Contribuţia scriitorilor asupra dezvoltării limbii literare a fost colosală , prin ei astăzi am căpătat un tezaur fără de preţ.

Moartea nu face compromisuri.

Era singură, într-o casă de lemn pe care o împânzea mucigaiul. Într-un pat rece chipul ei îngeresc îşi perdea lumina ca o flacără agitată de respiraţii, a unei lumânări. Haina ei de in îi acoperea trupul palid ca o plapumă de zăpadă care se aşează inocent ca să ascundă mizeria străzilor nepavate.Transpiraţia îi era rece ca roua dimineţii depusă pe un templu de marmură .Viaţa îşi mai păstra avântul în ochii ei înpăienjeniţi de vise, care scăpărau în razele feciorelnicei luni ce se arăta rotundă şi grasă la fereastră.Surâsul ei plin de gheaţă avea un gust amar căci prevestea stingerea ei în miezul unei furtuni numită -viaţă. Singuratatea îşi crease o mână  demonică pe care i-o înfipse în ţesutul inimii. Şi-a îngropat pe rând apropiaţii, iar când îi veni rândul şi ei , zidurile aveau s-o îngroape. Vântul izbea cu furie frunzele-n fereastră ,îşi strecura o aripă  prin scândurile uşii făcând-o să scârţie groaznic.Copacii înfometaţi de umbre , îşi fluturau ca nişte şamani crengile în văzduhul sălbatic. Noaptea îşi aşeză draperiile ei negre, topite în unele locuri de săgeţi care licăreau tumultuos în infinitul imperiu de sus.Pe poteci , cioburi de oglindă mărturiseau despre un atac al iernii barbare.

Moartea se aşeză pe picioarele ei , lăsându-le îmţepenite.Mânile începeau să capete o culoare palidă, neputincioasă. Faţa şi pieptul erau acoperite de aurul  lunii, mângâiate parcă dinadins de această candelă feerică. O lacrimă i se scurse prin coada ochiului şi căzu pe perna umplută cu paie. Spre dimineaţă când iarna îşi aruncă limbile metalice în văzduh, trupul ei, de o frumuseţe rară stătea încremenit în patul în care bătrânul timp îi mai lăsase încă două surori.

Barbarii în epoca contemporană

Ieri, împreună cu mama şi fratele meu am fost pe deal să ajutăm o doamnă la cules prune.În drum spre livadă am avut parte de o surpriză dacă îi pot spune aşa. Exact lângă brigada de tractoare, pe marginea drumului, stătea spânzurat de un copac un câine. De departe mi s-a părut că e vreo statuetă şi mă întrebam nedumerită, ce caută ea într-un loc atât de nepotrivit.Însăşi prezenţa ei era un fenomen straniu,  doar cultura nu cade aşa tam ne sam din pod pe capetele oamenilor, ci este rezultatul unui proces de lungă durată. Apropiindu-mă, mi s-a părut că e vreun urs uriaş, jucărie realizată încă de pe timpul Uniunii Sovietice ca mai apoi cu groază să constat că era un biet animal , cu ochii mari, rotunzi, ca de sticlă ,împietriţi de chinurile morţii.Cu botul deschis , în două labe de parcă era gata să execute un număr artistic la circ. Blana aspră şi galbenă aducea a urs polar.
Acest cadavru este opera unei îndobitociri care a desfigurat nu doar caracterul general al societăţii, ci şi a promovat un instinct animalic definitiv intolerabil.
Să presupunem că moartea acelui câine era absolut necesară, nu ştiu motivele pentru care a fost omorât ,însă ştiu că mentalitatea majorităţii moldovenilor  este de-dreptul invers proporţională cu mentalitatea americanilor sau altor naţiuni din ţări dezvoltate în ceea ce priveşte angajamentul de-ai oferi o viaţă mai bună animalului domestic. Această gândire inumană sau de trib trebuie condamnată şi fapta respectivă nu trebuie sub nici un chip păstrată în umbra  indiferenţei, căci presupune un pas uriaş spre falimentul spiritual, spre degradare, iar gusturile şi faptele vulgare ale mulţimii dacă nu sunt stârpite , se imulţesc ca ciupercile.
Apoi, de unde naiba să avem o societate sănătoasă dacă punem cadavrele la expoziţie?
Ne plângem şi-l blestemăm pe Dumnezeu că a permis o moarte crudă, plină de suferinţe sau a unui nevionovat, când defapt sursa tuturor relelor suntem noi!
Faptul că unora le flueră vântul prin cap nu-i justifică cu nimic spre a fi condamnaţi şi aceeaşi condamnare o merităm şi noi fiindcă nu luăm atitudine.

Ura

Îi înţeleg perfect pe cei care se refugiază în pustie.Fug de ură.Ura e insuportabilă mai ales când cineva se angajează să toarne apă la rădăcini.Nu ştiu dacă aşa zişii "grădinari" o fac inconştient sau din pura dorinţă de a mă vedea explodând.Cert este că nu am unde fugi, unde mă refugia pentru că independenţa mea  atât fizică cît şi spirituală e încă mizerabilă şi atacată zilnic cu replici din ce în ce mai " poetice".Dacă în multe războaie ale cuvintelor eram învingătoare, reuşind să păstrez zâmbetul şi  să evit orice înţepare, tratându-le cu indiferenţă, reuşind să rămân în limita bunului simţ, astăzi mă declar învinsă .Veninul care îmi este aruncat, mă contaminează , încercând să mă transforme într-un demon.
Fericiţi erau preoţii care îşi luau canon-muţenia pentru că cei ce înţepau îşi dădeau seama curând că  le vorbeau la pereţi.Pentru ce să-mi mai doresc o pace spirituală când ,fiind comparată cu o plapumă imaculată , aceasta curând se transformă într-o cârpă de care îşi şterg cu neruşinare unii picioarele? Această antipatie intensă mă domină «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
Şi ca să-mi răspund mie însămi :" Totul a început din momentul în care am stins lanterna"...