Visul începutului.

Se naşte soarele în valuri
Şi crama cerului se surpă.
Cad coji de ou pe-nalte falduri,
Se risipesc ca într-o luptă.

Din boţ de lut vom face stele,
Vom arunca pe-naltul zid
Şi vom urca pe-nalte schele
A bradului ce-n umbră sumbru,
Îşi toarnă umbra în candele.

Iar când luceferi suiţi pe-o targă
Vor prinde noaptea de coama-i neagră,
Va trece ca o piatră sacră
Printre falezele de nori,
O lună mândră ce purta-va
O rochie brodată-n flori.
               ...

Destin, noroc sau voinţă?

Astăzi întîlnim la toate generaţiile afirmaţii precum : “Dacă o să ai noroc, o să ajungi cineva”, “Dacă o să ai noroc , vei avea o soţie iubitoare, un soţ fidel…” sau “Aşa mi-a fost scris”, “Aşa mi-e soarta”. Într-o ţară creştină, din păcate tot mai des auzim aceste replici deznădăjduite, lipsite de caracter şi de vlagă. Gîndirea personală s-a transformat într-o gîndire colectivă care suferă de un cancer al disperării, o gîndire care mai degrabă stabileşte un faliment spiritual în masă decît un stimulent. Nikolai Berdeaev, un filosof rus observase că : “originalitatea personală a gîndirii, a conştiinţei, a creaţiei a fost întotdeauna apanajul unei minorităţi”. Cum au reşit acei oameni să se rupă din sînul colectivităţii? Le-a fost hărăzit de destin să urce cu cîteva trepte mai sus? Ori s-au nascut în cămaşă?
Primul lucru pe care l-au făcut a fost să se desprindă din sistemul unei gîndiri gregare, adică de turmă. Fenomenul creării unui grup de elită a fost cu atît mai bine vizibil cu cît nivelarea socială se producea mai intens.Deşi, astăzi sistemul democratic cum este cel în care trăim permite diversitatea, totuşi el niciodată n-a făcut nimic ca să se opună unor ideologii ce transformă omul într-o valoare de mîna a doua, camuflîndul la suprafaţă în fiinţa moralistă, incoruptibilă,perseverentă, raţională, lăsîndul în interior resemnat, pradă unor concepţii slab funcţionale. Situaţia poate fi comparată cu ineficienţa un sistem de operare infectat .
Diferenţa dintre oamenii de succes şi majoritatea e urmatoarea: pentru ei norocul e o atitudine, ceea ce pentru majoritatea norcul constitue o întîmplare.Ei fiind pe deplin conştienţi de capacitatea omului de a fi liber-arbitru, şi-au asumat răspunderea de arhitect al propriului destin.
Orice om care a reuşit să-şi transforme gîndurile în realitate, a avut nevoie de 4 paşi fundamentali: Dorinţă, Viziune, Muncă şi Dăruire. Îmi amintesc de sfatul unui cunoscut, luat din experienţa sa de viaţă :”Dacă vrei să ai succes, niciodată nu trebuie să mergi pe drumul lumii, întodeauna trebuie să alegi drumul cel mai greu.” cuvinte care de altfel l-au realizat pe el.
Vorbind de personalităţi marcante, atunci pot spune că m-a impresionat cazul lui Henry Ford, fondatorul industriei americane de automobile. La începutul drumului său spre succes, nu a fost decît un simplu mecanic, lucrînd pentru 11 dolari pe săptămîna.În afară de cele 10 ore de muncă zilnice, acasă lucra aproape neîntrerupt , încercînd să inventeze un nou tip de motor.Familia nu-l agrea, vecinii îl socoteau un nebun, dar persistînd a dat lovitura de graţie.Un alt exemplu este scriitorul Albert Campus, al 9-lea cel mai tînăr francez care este decernat cu Premiul Nobel. Scriitorul a dus o copilarie plină de lipsuri.La un an de la naşterea sa, decedează tatăl său într-una din luptele primului Razboi Mondial. Locuise într-un cartier periferic a oraşului Alger, într-un mediu de oameni foarte săraci şi bolnavi. Mama sa era aproape surdă şi analfabetă, pentru a-şi întreţine cei doi fii, era nevoită să-şi caute mai multe locuri de muncă. Cu ei mai locuia şi un unchi infirm, dar datorită voinţei şi aspiraţiilor bine determinate, a obţinut trofeul victoriei.Jock London, scriitor universal, unul din primii scriitori americani care a colaborat cu industria cinematografica.A trait în condiţii extrem de grele, părinţii fiind foarte săraci, tatăl său biologic, nu l-a recunoscut drept fiu legitim. Situaţia însă nu l-a intimidat, a fost autodidact, a insistat şi a învins. Lista poate, bineînţeles continua…
Georges Jaques Danton spunea :” pentru a ieşi victorios, tot ceea ce trebuie să faci este să îndrăzneşti,să îndrăzneşti, întotdeauna să îndrăzneşti.” şi ca o completare a acestui citat :…dar mai presus de toate îndrăzneşte să-ţi duci victoria în eternitate.

!

Poetul îşi face Autoportret,
căci doar el îşi ştie frecvenţa tăcerii, el îşi aruncă sufletul său ca un zmeu în veşnica căutare, el apa o caută pe care o bea curcubeul,
îi-e sete de taine.
Poetul e mut ca o lebădă, dar n-o să-l vezi absent niciodată în sine,
căci sufletul lui e în veşnica căutare... - Lucian Blaga
M.O.

Oamenii

Oamenii, prin ei trec universurile, se scurg ca lumina într-un spectru de culori.Prin ei trece negura nopţii, trec ploi, viscolul îşi trage corăbiile de zăpadă. Iar ei se pierd în timiditatea lor şi când abia prind la curaj, timpul îşi mişcă aripile furtunatic. Parcă îi vezi cum îşi pironesc ochii în albul cerului şi plâng cu lacrimile cupolei albastre, îi vezi cum încearcă dintr-o răsuflare imensă să soarbă meduza de lumină care plăpând fură libertatea văzduhului. Din piept, sufletul îşi întinde tainic umbrele ca nişte crengi de păduri seculare a căror frunze vibrânde îşi împletesc epopeea în versuri de dor. Unii strânşi în braţele tainei, pribegesc în amurgul de vară, iar legile devin pulberi bizare când în ochii lor se scaldă neantul.Ei ară cu plugul în soare, semănând notele descântecului cu nimbul de foc ca apoi să le strecoare pe ninsele buze.Cuvântul devine una cu ei, mădular din corpul lor visător şi liniştea tace-n cuvânt, căci ea le vorbeşte prin fapte.

Scriere liberă...

 Cel mai greu pe lume e să iubeşti.E mult mai uşor să te minţi, să pretinzi că ai sentimente pure.
E greu să fii o individualitate, e mai uşor să intri în rolul unei individualităţi. E greu să te auto-observi. E mai uşor să cunoşti,dar e mai greu să conştientizezi. E uşor să oferi supremaţia unui "Eu" în această luptă multiplicată a gândurilor, e mai greu să le stârpeşti pe celelalte  "Euri" care au pretenţii asupra a ceea ce gândeşti, ceea ce eşti.E greu să devii fiinţă, e mai uşor să iei forma unei fiinţe. E uşor să fii un retardat cu atitudine,e mai greu să devii autentic.E greu să te laşi umilit, e mai uşor să te faci comod  în culoarea dominantă a societăţii.E greu când pierzi, dar e mai greu să nu ai nimic ca să pierzi.
E greu când cei la care ţii, te părăsesc,dar e mai greu când te simţi singur în mijlocul unei lumii gigantice.E greu să lupţi,dar e mai greu să fii lovit şi să nu te poţi apăra. E greu când ai amintiri amare,dar e mai greu să te impaci cu ideea că trebuie să renunţi la viitor.

Sentimentele-maşinărie producătoare a propriului univers.

Pentru mine trecutul rămâne o iluzie, toată învălmăşeala aceea cu trecerea timpului devine din ce în ce mai indiferentă, apoi pur şi simplu inexistentă. Imaginile trecutului lucrează în mine aproape inofensiv. De la o acţiune care e precedată de alta, indiferent de intensitate , e o distanţă dintre capetele unui pod basculant ce aproape regulat se deschide cu acel calm şi precizie deosebită,plasând exact la mijloc o frontieră între trecut şi viitor. Partea cea mai valoroasă e că aproape orice mă influenţează afectiv. Deşi imaginile unei amintiri au dispărut cu desăvârşire din arhiva encefalului,păstrez adânc şi evlavios emoţiile acelui eveniment, care defapt confirmă în sine autenticitatea acţiunilor.Cu toate că deseori nu am argumente pentru a demonstra ceva ,rămân fidelă acelor sentimente care sunt rezultatul final într-un proces de metamorfoză evoluat în timp şi produs prin convertirea convingerelor aferente.
Unele amintiri au lăsat urme inedite care mă construiesc de fiecare dată când ceea ce simt  creşte în intensitate şi în volum aidoma unor plăci tectonice a căror activitate este influenţată de hipocentru. Visându-le cu ochii deschişi şi amplificându-le prin emoţii, lucrez la un tablou care devine imediat arbitru între spiritualitate şi lumea materială , balansând până când cea dintâi devine învingătoare. Acea contemplaţie sublimă bazată pe imaginaţie şi pătrunsă de acea energie emoţională , construiesc în prealabil maşinăria producătoare a propriului univers. Astfel, amintirile îmi devin nişte pagini recitite cu un cod al inimii, proiectând astfel creativitatea, imaginaţia şi raţiunea în formula care mă defineşte.

Dramă de Octombrie

Pe-aleea  unui parc tomnatic,
Uitat de-al lumii haus
Un tânăr mizantrop îşi ceartă umbra,
Ascunsă-n stare de repaus.

Iar paşii lui se pierd molatic
Ca mici epave-n valurile vremii
Şi ochii îi sclipesc sălbatic
În praful negru şi senin al serii.

Sufletu-i înzăpezit,
Se lasă-n trupul său de-argint,
Iar păru-i castaniu şi falnic
Se-aruncă-n undele de vânt.

În urma lui, în vals măreţ,
Se-avântă frunze ruginii
Şi se tot pierd ca prin nămeţi
Cete de fluturi plumburii.

Iar vechiul cer-etern maestru,
Îşi ridică ale sale negre pleoape
Şi leagănă-n priviri eroic
O pagină de noapte
Lăsând petale de lumină
Să se scufunde adânc în ape.

Din depărtări,
Prin trandafiri secaţi de viaţă,
Un chip dulce de copilă
În raza lunii se răsfaţă.

Şi păru-i plin de aur
I se lăsă viclean pe spate,
Cerşind cu ochii lui de maur
Mersul pierdut al apei.

Înger nocturn în haină albă
Cu ochi albaştri de cristal
În mâini ea ţine-un smoc de nuferi,
Iar la gât un talisman oriental.

El o priveşte-nspăimântat
Ca pe-o fantazmă rece
Şi sufletu-i cuprins de-un suplu tremurat
Ca-n dansurile aztece.

Limbi de foc
Sângele-i înfierbântă
Şi inima-i se molipseşte tragic
De-o patimă adâncă.

-O, frumoasă Betelgeuse
Nu-mi omorî chemarea
Căci pe aripa vieţii
Singurătatea mi-e chemarea.

Din nou prizonier al sorţii
A deveni mi-e teamă,
Mai bine-un sclav al morţii,
Ţinând al ei mahramă.

Guriţa ei trandafirie
Schţă un zâmbet amărât
Şi braţele şi le întinse
Să-i prindă gâtul dezgolit.

Pierdută-n lacrimi de amor
Ea ochii îşi închise,
Lăsând să cadă peste ei
Al timpului furtuni de vise.

-Adio, îngerul meu blond,
Fecioară adorată
Îţi voi păstra parfumul tău
De mândră aristocrată.

El faţa-n palme i-o luă
Sărutându-i buzele uşor,
Iar ea în lună se-aruncă,
Lăsând lumină-n tainicul său zbor.