Aventura de 1 ianuarie.

Totul a început când Alex din întâmplare a vărsat o ceașcă cu apă direct în cizma mea, aflându-ne la masă împreună cu un grup de tineri în seara de Revelion. Dându-și seama de acestă stângăcie neînsemnată și-a cerut scuze și s-a oferit să mă conducă  acasă cu mașina sa. Am insistat să nu-și facă griji, asigurându-l că nu au fost grave consecințele.
  Nu după mult timp, cu toate că încăperea era dominată de  o atmosferă veselă, decisem împreună cu o amică să mergem acasă pentru că oboseala iși arăta simptomele ei. Afară era un polei groaznic. Nu am facut decât câțiva pași fără să-mi dezlipesc tălpile de pe pământ, după care eu și Cristina ne-am oprit uitându-ne stupefiate una la alta. Mi-a zis că  nu mai ajungem acasă cu astfel de condiții climatice. Am privit intuitiv spre ușă, așteptând ca Alexandru și soția lui să iasă afară și să-l întreb dacă propunerea lui rămâne în vigoare, mai ales că știam de faptul că mașina lui e dotată cu cauciucuri de iarnă.  Bineînțeles că a fost de acord.
  În mașină au mai urcat încă două persoane, un ex-coleg de-a sorei mele și o ex-colegă de a mea. Cristina, locuind mai aproape a coborât fără să presupună măcar ce aventură ne aștepta.

 Eu trebuia să cobor lângă iazul zis " Cel nou". Ajunși la destinație, Alexandru mi-a spus că își întoarce mașina și apoi o să cobor. În timp ce încerca să execute această mișcare, mașina a alunecat de pe trasă și într-un ritm alert a început să se cobore la vale, aveam senzația de parcă cineva ne trage din spate. Pentru un moment mașina era controlată mai degrabă de forțele naturii decât de șofer, astfel încât Tania, soția lui Alexandru ne-a zis să sărim imediat din mașină. Am sărit fără să stau la cumpăna dacă am curaj sau nu pentru că în câteva secunde îmi rula în minte posible imagini unor situații  nefaste pe care tata le-a avut  în perioade mai capricioase ale anului. După mine au sărit și ceilalți 3, iar șoferul a reușit întretimp să oprească mașina. Am încercat să ne menținem echilibrul,  alunecând fără să vrem ca niște omuleți care după ce au privit olimpiada de patinaj artistic se avântă ușor pierduți în mrejele unei opere care plutește în cap sub efectul entuziasmului.

Cu mine aveam o carte câștigată în acea seară pe care am aruncat-o pe iarba inghețată și pe are o privesc zilnic cum stă mândră pe raft, așteptând zilele în care i-am promis să-i îmbrățișez paginile.
     Pentru a trece de gheața care ne trata ca pe niște marionete, ne-am luat de mâini, târându-ne ca niște alpiniști ce încercau să escaladeze o amărâtă de vale. Nimic altceva decât un film american într-un context moldovenesc.
  Următoarea dificultate a fost să ne gândim la soluții ca să scoatem mașina din situația în care se afla, căci  lăsând-o nesupravegheată, ar fi putut împărtăși soarta Titanicului pentru că se mai găsesc indivizi care bântuie pe stradă, aflați sub influența alcoolului după o noapte plină de chef.
 Știam că cenușa era un remediu foarte bun pentru  a topi gheața, dar să vin cu ea de acasă m-ar fi apucat amiaza. O altă soluție a fost să găsim de undeva nisip, nu am vrut să deranjăm oamenii  pentru că abia se vedea afară, așa că am pornit să cercetăm imprejurările. Într-un final am gasit o grămăjoară de nisip.  Am început să încărcăm nisipul inghețat în niște sacoșe, am găsit de asemenea și o peliculă. Mă simțeam ca-n copilărie când stăteam toți în jurul unei grămezi de nisip proaspăt. Îmi cădea mereu căciula pe ochi și arătam ca un spiriduș care abia se mișcă. Aveam toți mâinile înghețate și de haina mea erau agățați niște curnuți superbi, pe care i-am  remarcat abia când mă aflam într-o cafenea din Chișinău. Cu toate acestea domina un spirit de echipă. Nu au existat nici înjurături, nici văicăreli, căci toți eram conștienți că toate clipele au și piscuri și adâncimile lor.
  Mă gândeam la un moment dat care ar fi reacția șoferilor ce ne văd în jurul grămezii și am început să râd în hohote de posibila lor grimasă.
 Până la urmă am reușit să-i împletim aventurii noastre un final fericit, iar noul an ne-a arătat încă o dată că nu suntem în stare să ne controlăm viața și că deciziile importante trebuie luate acum cât avem certitudinea că respirăm.

                     

P.S Ne cerem scuze de la proprietarul grămăjoarei de nisip. Dumnezeu să vă dea sănătate!

Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Sunt studentă la Bacău, un oraș cu oameni minunați, oameni de care nu poți să nu te atașezi, oameni care te impresionează prin simplitate, bunăvoință și o deosebită răbdare.
Când ajunsesem în oraș pentru prima oară, am rămas decepționată de liniștea și clădirile care păreau mohorâte și adâncite în întuneric ca soldații de teracotă din tumulul funerar al împaratului Qin. M-am gândit că e vreo clonă a orașului Ștefan-Vodă, care câteodată mi se pare blocat undeva în timpul  Uniunii Sovietice, din cauza  clădirilor sale vechi. Vara nu avusem acces la internet, așa că urma să-i descopăr tainele în cel mai natural mod, aflându-mă în interiorul mecanismului său, care s-a dovedit a fi un furnizor de trăiri inedite al căror preț nu-l pot determina încă.

   În prima dimineață am fost și mai uluită, când pe spațioasa stradă centrală abia dacă mai zăream vreun om, iar deasupra era ridicat un cer de plumb care impovăra și mai mult orașul-sihastru ce sub canonul tăcerei stătea smerit prin apropierea măreților Carpați. În minte încă îmi pulsa acel șuvoi viu de studenți din Chișinău, care, cu o aristrocrație în pași, se îndreptau spre universitate.  În cele câteva saptămâni petrecute în capitală imi făcusem deja o listă cu activități prin care credeam că sunt mai aproape (în faza mea de metamorfoză) de vietatea aceea superbă, desăvârșită pe nume fluture. Am avut posibilitatea să fac lucruri pe care mi le doresc de foarte mult timp și care, odată cu șansa de a pleca în România, mi se păreau mai reale, mai expresive, mai "dense" în conținut, ca apoi, trecând Prutul, să mă simt prinsă în propria plasă de vise...
   Totuși, starea mea de deznădejde care se lăsa în mod pregnant peste rațiune nu a avut timp să germineze, pentru că amabilitatea și căldura cu care  m-au sau mai corect ne-au primit, mi-a spulberat ceața de cimitir.
 Deși am un accent specific moldovenesc și uneori îmi lipsește coerența în exprimare, am fost acceptată ca volunar la radio. Profesoara mea de engleză și coechipierii mei mi-au acordat o șansă, o posibilitate de a evolua, gest pe care il prețuiesc mult. Îi mulțumesc profesoarei mele de franceză care m-a încurajat să particip la o competiție națională de dezbateri, devenind una dintre cele mai frumoase experiențe personale.
  Îi spuneam odată că sunt ofensată de faptul că românii din generațiile apropiate mie nu știu nimic despre noi, basarabenii, măcar faptul că limba rusă nu ne este limbă de stat, pe când noi, cu toată politica noastră pestriță, avem o idee mai mult decât superficială despre România, din cadrul lecțiilor de limbă română, istorie și geografie. Și ceea ce m-a surprins enorm era faptul că la următorul curs, doamna profesoară le-a prezentat colegelor mele câteva informații despre micuța Basarabie .Vocea ei blândă și acum parcă întreabă: "Știți cine a scris imnul Republicii Moldova?"
  În jurnalul meu virtual  cu amintiri am păstrat o discuție de la un interviu cu președintele Ligii Studențești și colegul său, care au dat dovadă de respect și cordialitate, motivându-mă să le solicit ajutorul, în cazul în care voi deveni victima unei discriminări. Dar cel mai extraordinar moment e faptul că am fost acceptată în familia unei biserci. Sunt parte din acest întreg, un mădular de la care cineva așteaptă eficiență.
Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Influența experiențelor negative vs influența experiențelor pozitive.

Fiecare dintre noi e construit dintr-o sumă de momente inedite. Unele pe care încercăm să le ascundem în cearșafurile uitării, undeva în adâncul sufletului nostru, în acel spațiu pe care căutăm al crede prăfuit, dar care de fapt e mai vizitat ca niciodată.Aceste numeroase reveniri se datorează durerii ce ne plasează mereu în fața vechilor răni, pe care nu le putem trata pentru că suntem imobilizați de realitatea aparent  delirantă. Iar altele pe care uneori cu lacrimi în ochi le îmbrățișăm cu toată ființa, sperând să le înviem, să le respirăm, să le simțim  vibrația aceea senină, simpla și transparentă.
   Eșecurile sunt adesea craponate de ființa noastră ca niște poveri pe care numai moartea le poate smulge, moartea și rugăciunea. Rugăciunea are nevoie de credință și perseverență, moartea se mulțumește cu un grăunte de dorință  ce a răsărit în solul unei rațiuni care a devenit obscură după încercarea de a înfrunta o furtună. Adesea alegem prima opțiune-moartea sau sinuciderea, fiind mai simplă ca proces. Suntem sclavi ale propriilor noastre decepții, momente jenante, caderi pentru că nu ne mai intereseaza eroismul, sacrificiul, preferând se ne "pliem" conform situațiilor, obișnuim să  oferim puțin și să cerem mult, transformând tot fluxul de idei moralizatoare într-un ambalaj ca formă, ineficient ca și conținut fiindcă acesta  nu are circulație în fapte.
  Alegem mereu calea cea largă, pentru că fie o credem mai ușoară, fie că ne place să mergem cu turma. Și astfel,  ne pierdem calitatea de a rămâne echilibrați, făcând loc pentru frustrare, orgoliu, obsesii, rămânând ancorați de fiecare prăpastie a vieții și adesea plutind după voia altora.
 Procesul este invers proporțional atunci când vorbim de momente fericite, momente care au ridicat la suprafață indentitatea noastră fără, în schimb, de a oferi vreo explicație despre consistența noastră spirituală,  lăsând o infantilă replică în subconștient precum că : exist pur și simplu pentru a fi acolo, înauntru și aici , afară în același timp.
  Dacă experiențele negre, care se prind de noi ca niște panglici de doliu, ne subjugă libertatea fără acordul nostru, atunci în mod contrar, încercăm să înrădăcinăm în noi clipele ce ne fac să ne simțim noi înșine. Uneori reușim să le reaprindem  și să ne bucurăm de moment, dar cel mai adesea rămânem încarcerați în trecut. Chiar dacă avem nevoie de amintiri care să ardă în noi ca niște făclii, datoria noastră este să trăim la modul "Prezent" și în nici într-un caz în calitate de prizonieri.
   Pentru a evita oricare din cele două extreme, e necesară o permanentă monitorizare a sinelui, a interacțiunii  lui cu mediul înconjurator...