Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată.

Simt că nu mai pot, că tot ce construiesc în mine se risipește ca o dună de nisip. Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată. Lupta pentru a mă câștiga e ca o încercare de a căuta o fântănă într-un pustiu. Și priveliștea în care un nebun sapă pustiul e vrednică de o comedie amară. Uneori cred că egalitatea nu există, că nu-i decât un concept filosofic născut în minți aflate în delir, pentru că această egalitate ridică la suprafață iluzia alegerii: direcția spre a fi cineva sau nimeni. Lucrurile pe care le fac sunt ca jucăriile contrafăcute cu zgârâituri made în China. Dacă există cineva care îmi suportă greșelile, ar fi mai mult decât supraom. Simt uneori că sunt o eroare de sistem și că viața mea ar trebui dăruită celor care au voința de a schimba până și forța de gravitație a pământului, dar care au doar câteva ore de trăit. De la dimensiunea cuvântului până la dimesiunea faptei sunt ieftină, murdară și ruptă din context. Și nu îmi mai spuneți că sunt puternică, pentru că îmi înveliți adevărata imagine într-o folie colorată care îmi transformă lipsa de conținut într-o depresiune abisală. Nu sunt omul care ar avea în aripi responsabilitatea, puterea de a investi în lucrurile de zi cu zi pentru că toate lucrurile pe care le fac, încalcă legile matematice, logica... Mi-e scârbă de această cerșetoare mizerabilă pe nume viață care mă umplă de valori imaginare și apoi râde de mine ca de un copil prost ce încearcă să schimbe decorul. Nu mă pot adapta în această lume, mi-e străin tolul, lucrurile, oamenii, eu...care îmi șifonez sufletul. Nu pot să strâng pentru mine forță nici din exemple, nici din cărți și nici s-o caut în Dumnezeu. Dacă aș avea posibilitatea, aș deveni suflarea amintirilor mele. M-aș descompune în trecutul meu, evitând să-mi fac incomodă ființa. Pur și simplu nu mă mai suport...

Accentul meu de moldoveancă

 

 De la un timp m-am gândit că pe blogul meu ar fi perfect să scriu despre banalități, pentru că articolele pe teme serioase îmi iau nu doar ore întregi de documentare, ci și zile, iar programul meu nu-mi perimte.

    Mie, cel puțin, îmi place să citesc despre banalități, pentru că au formule simple, iar lucrurile simple dau un gust autentic vieții. Astfel, azi vreau să vorbesc despre accentul meu, accentul meu de moldoveancă de la Chișinău.  De ce de la Chișinău? pentru că aproape toți românii care află că sunt basarabeancă, îmi zic că sunt de acolo. Pentru ei, Basarabia, în primul rând, e Chișinău, dulciuri de la Bucuria și vin de Purcari. Ieri, un amic, într-o convorbire telefonică, m-a întrebat unde mi-am pierdut accentul din capitală, la care am vrut să răspund revoltată: Ba da, el este!

Paradoxal e că anul trecut am vrut foarte mult să am un accent românesc și, bineînțeles, să vorbesc o limbă frumoasă, dar din păcate am înflorit-o cu mai multe rusisme. Cel mai dificil moment pe care încă nu l-am depășit este faptul că trebuie să vorbesc cu basarabenii în limbajul de acasă, iar cu românii limba literară ca să mă fac înțeleasă. Și acest comportament mă face să mă simt duală, falsă. Uneori, în cameră mă dau în spectacol, mimând aceste diferențe, revoltându-mă asupra ființei mele neputincioase. 

  Aproape toți basarabenii vorbesc un limbaj stâlcit, un limbaj al lor, de la copii până la înalți demnitari de stat, mai ales în mediile neoficiale. Atunci când iei decizia de a vorbi româna de la școală, îți iei angajamentul de a lupta cu tine însuți, apoi cu cei din jur. Am avut multe astfel de tentative, dar au eșuat toate, până când am început să  combin aceste elemente într-o vorbire unică. Unii dintre amicii mei băcăuani sunt obișnuiți cu aceste explozii de culoare.

 Uneori, în România mă simt ca la grădina zoologică, pentru că mulți români mă roagă să le povestesc ceva doar ca să-mi audă accentul. Anul trecut am fost crainic la un radio studențesc și de fiecare dată trebuia să întreb colegii mei români dacă pronunț corect, pentru că aici multe cuvinte au un accent diferit. Râdeam de ei și ei de mine.

   Deși uneori mă simt prost pentru că fraze care sunt o normalitate acasă, aici sunt de-a dreptul amuzante, îmi place să fiu așa cum sunt. E frumos să fii basarabeancă în Bacău! Probabil pentru că toți românii îmi pun o sută de întrebări despre mine, despre țara mea. Îmi amintesc că mă apropiasem de un domn ca să-l întreb traseul unui anumit autobus care, aflând că sunt basaraneancă, se bucura ca un copil, fața lui exprima atâta entuziasm încât o clipă mi s-a părut că ceva e în neregulă cu mine. Din respect a vrut să-mi sărute mâna. Cel mai mult îmi place să spun de unde vin taximetriștilor. :))

Sunt oameni foarte deschiși, și în cele câteva minute de mers cu mașina, ne povestim o jumătate de viață.  Unul din ei a crezut că sunt ardeleancă. Tind să cred că accentul meu, indiferent cât de ridicol e pentru unii, deschide suflete.

Mulţumirea

   Viaţa e ca o clipire de ochi. Nici nu îţi dai seama când trece. Ajungi la bătrâneţe şi te gândeşti cu frică că într-o zi corpul tău va putrezi în sicriu, iar numele  tău  va ajunge să se elibereze din gurile oamenilor o dată pe an, la cimitir, de Paştele Blajinilor. Teama asta ne inundă regulat, aducându-ne la disperare. Şi atunci cerem timp, vrem timp. Timp pentru ce? Pentru a întemeia o familie, a construi o casă, a cumpăra o maşină de marcă bună, a mânca bine, a avea un serviciu bine plătit. Timp ca toate nemulţumirile noastre să le prefacem în scopuri. Timp pentru a număra la bătrâneţe ceea ce avem ca să ne facem moartea mai dulce. Timp pentru a ne consola. Timp pentru a ne cântări valoarea noastră  în raport cu a celuilalt, pentru a măsura înălţimea bucuriei noastre în raport cu a celuilalt. Timp pentru acele trăiri emoţionale, intense care totdeauna sunt plănuite în viitor şi pe care le numărăm, răscolind în noianul de amintiri care se depozitează în noi, în plină taină.
  Câţi au trăit bucuria clipei? Momentele în care  nu rivalizăm cu lumea şi ne bucurăm de ceea ce ne este rezervat?
   Prezentul nostru e fictiv pentru că nu avem tăria de a fi mulţumiţi, iar mulţumirea vine dintr-o inimă sinceră, inimă care are nevoie de modelare. Prezentul nostru e ca o sticlă goală, pentru că plinul ei a fost furat de veşnicile noastre lamentări. Atunci când începem să fim recunoscători pentru fiecare moment, abia atunci înrămăm în albumul vieţii pozele unui personaj împlinit. A fi mulţumit e o mare provocare, mai ales când lumea ta se face praf şi când rănile sângerează. Totuşi, căutând mulţumirea, cauţi defapt semnificaţia lucrurilor, cauţi profunzimea lor, cauţi har.

Se poate mai bine pentru Moldova

Viaţa în Moldova e deplorabilă. Când se pare că gata-gata ne înecăm, ne vin ajutoare din partea altor ţări. Uneori se pare că salvarea e în fondurile nerambursabile, doar că din toate acestea rămâne acel "ni se pare", pentru că fie aceste fonduri vin ca o căprioară în cuşca leului şi se pierd pe acolo, prin ierarhia de vârf, fie ajung să îmbogăţească patrimoniul proprietăţii publice, care la scurt timp devine ţintă pentru cetăţenii ce au învăţat că  trebuie păstrate doar acele lucruri care aparţin  familiei.
     Mergi pe stradă şi vezi oameni cu chipuri obosite şi pline de deznădejde, pentru că sărăcia a făcut din ei nişte sclavi la ei acasă. Moldoveanul e glumeţ din fire şi mai încearcă să ia viaţa peste picior, dar nici  gesturile lui îndrăzneţe de a întoarce spatele crudei realităţi, nu-i aduc mai multă alinare. De 23 de ani până şi gluma  se transformă în scârbă, mai ales când ne uităm cum vestitele noastre "elite" politice fac circ, în timp ce sute de mii de cetăţeni duc jugul existenţei. Concetăţenii mei s-au învăţat să trăiască molcom, unii ar spune mai dur: în genunchi! Disperarea i-a supus. Aşa cum a remarcat un unchi de-al meu: dacă mâine pâinea ar fi 20 de lei, moldovenii s-ar revolta puţin, dar tot ar cumpăra-o, împăcându-se cu starea lucrurilor.
    Cred că salvarea nu ne vine din partea conducerii, pentru că ea nu ne mai reprezinta şi nici nu am certitudinea că ne-a reprezentat vreodată. Degeaba sunt partide de stânga, dreapta, centru...fiindcă  niciuna din ele nu va dori să preia rolul de martir şi să lupte pentru viaţa cetăţenilor de rând. La noi, în sfera politică, domneşte principiul Homo homini lupus est  (omul este lup pentru om).
Totuşi, sunt de părerea că există o salvare şi pentru Republica Moldova.
     Această ţară are nevoie de o schimbare de mentalitate. Dacă lucrurile de la cap se strică, atunci de la cap se pot vindeca. Pasul de "şah-mat" e să schimbăm acel cap. Ca să terminăm cu apogeul dramelor din ţară, e absolut necesar să facem recrutări, să-i scoatem din toatre ascunzişurile pe acei oameni de care este mândră societatea. Avem nevoie de echipe de lideri la nivel local.  Nu e neapărat nevoie să le cântărim diplomele şi premiile, trebuie pur şi simplu să-i găsim pe cei ce pot să se dedice unei cauze nobile. Trebuie să dezvoltăm voluntariatul, să-l facem un mod de viaţă real. Doar zece oameni deştepţi, strânşi într-o echipă se pot împotrivi unor avalanşe de nedreptăţi. Nu trebuie să ne fie frică de faptul că cei din conducere deţin din umbră puterea absolută, pentru că această putere o deţin doar oamenii slabi! Sunt absolut sigură că în fiecare comună există tineri, maturi care contribuie la dezvoltarea lor personală şi aceştea, de regulă, nu pot rămâne impasibili la viaţa comunităţii. Ei vrând-nevrând devin reprezentativi pentru comunitatea lor. Nu e nevoie să se caute între ei, ei deja se cunosc, pentru că orice om are relaţii sociale cu oameni din acelaş aluat, e nevoie doar să se asocieze! În Moldova sunt în total 1681 de localităţi dintre care 5 au statut de municipii şi alte 60 statut de oraşe. Dacă în fiecare localitate ar exista minim o echipă activă, ţara ar fi pusă pe roate. Prin aceste echipe vom putea stopa vânzarea de inteligenţă pentru pieţele din afară. Prin aceste echipe vom putea pune presiune pe autorităţi, astfel încât acestea vor sesiza că avem un cuvânt greu de spus. Dar cel mai important, prin aceste echipe putem educa semenii noştri, construind astfel generaţii cu gândire şi viziuni noi! Nu e imposibil, cu cât sunt mai mulţi oameni buni adunaţi, cu atât şansele de schimbare cresc! Dacă dintre noi nu se vor ridica luptătorii, ţara asta va fi împânzită de cancerul corupţiei şi apoi va deveni pradă celorlalte ţări.

Incompetență în gestionarea crizei apei din Bacău

  Sâmbătă , 17 ianuarie în jurul orei 15.00 s-a spart conducta principală de aducțiune din localitatea Dărmănești. Lucrările la locul avariei au durat 3 zile, astfel peste 50.000 de mii de băcăuani nu au avut apă decât 4 ore pe zi. Cum au gestionat această criză Compania Regională de Apă Bacău? Prima incompetență în acest sens ține de lipsa de responsabilitate a companiei în legătură cu informarea la timp a populației despre accidentul petrecut, despre decizia de a opri furnizarea apei, pentru ca în acest fel consumatorii să își poată face provizii. Astfel, persoane vârstnice, persoane cu dizabilități și familiile social-vulnerabile au fost cele mai afectate de acest incident. Sâmbătă seara mai multe magazine nu aveau în vânzare apă. Pe 18 ianuarie, băcăuanii din diferite zone ale orașului au sesizat că apa nu este disponibilă conform orarului anunțat, nici măcar la etajele inferioare ale blocurilor. Atât autoritățile, cât și CRAB nu au putut găsi soluții alternative pentru că în oraș nu există decât câteva izvoare de aprovizionare, unde lumea a stat ore în șir la coadă ca pe vremea ceaușistă. Ații au apelat la cișmele care, ca o mare parte din țevi prin care circulă apa, sunt de pe timpul comunismului. Unii pentru a evita aglomerația, au mers în localități mai îndepărtate pentru a se aproviziona cu strictul necesar de apă. Fără a mai scoate în evidență că locațiile publice ce nu dispun de rezervoare, căminile de studenți și elevi au putit fi sursa unor focare de infecție.
 
    Dacă cele mai vitale necesități ale populației nu au putut fi acoperite în cazul unei avarii a unei conducte, cum putem vorbi despre o calamitate naturală care poate afecta mult mai grav rețeaua de aprovizionare cu apă a orașului? Dacă motivul invocat în comunicatul de presă, transmis de către CRAB, precum că lucrările de reparare a conductei vor dura din cauza unor terenuri inundate, atunci motivul echipelor de intervenție invocat sâmbătă precum că este prea întuneric ca să repare defecțiunea, este o altă dovadă de inconștiență și incompetență. Având o responsabilitate în fața a mii de cetățeni, CRAB era obligată să soluționeze problema cât de curând posibil. Nu putem tolera atitudinea echipei de conducere atâta timp cât avem exemple de crize gestionate cu succes în țări membre UE. Dacă acolo se poate, de ce nu se poate și la noi? Nu avem și noi o țară europeană?
     O altă problemă sesizată sunt lucrările de calitatea inferioară la momentul construirii sistemului de aducție. Dacă această conductă a cedat numai după 5 ani, aflată în funcțiune, cum putem motiva investirea milioanelor de euro ? Președintele CRAB, Răzvan Găină afirma :„nouă nu ni se poate imputa nimic”...”conductele sunt noi, dar ieșite din garanție”, afirmație care e lipsită de relevanță. Nu li se imputa nimic atunci când se avariau din cauza că erau vechi, nu li se impută nici acum nimic, pentru că sunt noi, dar „ cireașa de pe tort” sunt ieșite din garanție.

Vreau ca voi ăștea „perfecți” să deveniți oameni

Vreau ca voi ăștea „ perfecți” să deveniți oameni, să ieșiți din carapacea voastră protectivă!

   Știu că voi ăștea „perfecți” suferiți cel mai mult, pentru că adevăratele trăsături de caracter se dobândesc numai prin suferință. Ca un inel să strălucească în splendoarea lui, trebuie, mai întâi, să treacă prin foc. Dar un inel frumos mă face să mă văd limitată, mică și fără valoare. Să cred că m-am născut cu un mecanism care mă ține în timp, veșnic imposibil de a-mi găsi identitatea. Să cred că între mine și între voi există o prăpastie încă de la naștere. Că nu exist eu sau că nu existați voi. Să trăiesc într-o confuzie în timp ce-mi îmbrățișez frontierele.

   Dacă vreți să îi ridicați pe cei se află în urma voastră, dați-vă jos eul pe care îl afișați în societate, acel eu încorsetat în norme, maniere, strategii proprii și fiți oamenii care trebuie să plătească pentru momentele de fericire. Vreau să  va văd după porțile lagărului de concentrare, în care stau prinsă, îmbrăcați în aceeași uniformă ca și mine, să nu cred că ați  fost dintotdeauna liberi.

 Uneori am impresia că ne prăbușim în același timp, voi cei puternci și noi cei care nu ne putem adapta la regulile jocurilor, dar voi vă ridicați fără să fiți văzuți de nimeni în timp ce noi  ne pierdem sensul, demnitatea de a ține capul ridicat, dorința de a face semn universului, de a lua atitudine, pentru că ne rezumăm la ceea ce vedem în noi și, astfel, rămânem la o singură opțiune. Evoluați, făcând față destinului și totuși rămâneți cei ce ați fost de la început-oameni, iar oamenii sunt ființele capabile să trăiască o sută de stări. Vă rog, nu le mai fardați, fiți oameni măcar pentru noi, oamenii.

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. Octavian Paler

      Cât timp i-a trebuit lui Dumnezeu să-i facă omului o inimă? Tind să cred că o eternitate, pentru că lui Dumnezeu nu-i trebuie timp. El a zugrăvit timpul pentru ai dărui creației șansa de a creia la rându-i. Dumnezeu a vrut ca omul să simtă în timp ce construiește, dar ca lucrurile să  fie desăvârșite, a rupt o parte din eternitatea Sa și a pus-o în el. Acestui lut însuflețit în care nici cele cinci oceane n-ar ajunge să-i umple interiorul, nu i-a plăcut să facă parte din Dumnezeu, a vrut drepturi depline, așa că i-a înapoiat o parte din sine Creatorului, defapt printr-o decizie capitală i-a spus lui Dumnezeu să nu mai stea în el, pentru că eul său are nevoie de mai mult spațiu, pentru că eul se sinchisea să împartă terenul cu divinitatea. Așa se întâmplă astăzi cu unii pacienți care ard de speranță și durere, așteptând să primească  un transplant de organe, visând cu lacrimi fierbinți de pocăință ca viața lor să mai schimbe o filă, ca ghemul timpului să se mai răstogolească, dăruindu-le clipe de beatitudine, momente de contemplație sublimă, iar apoi când primesc acest cec, acest bilet norocos, devin monștri prin faptul că-și denigrează trupurile lor și ale semenilor.

    Cred că viața are toate puzzle-urle puse, până și locul nostru în acest grandios și nelimitat peisaj ne este păstrat încă de la întemeierea lumii, pentru fiecare în parte. Dar acolo, în interiorul nostru zace un spațiu gol, sunt niște locuri destinate pentru ceea ce am aruncat, acele locuri lipsă care tânjesc după Creator. Uneori prindem pe la știri imagini cu asfalt plin de gropi, acele gropi în care apa se adună și încearcă să oglindească cerul în speranța de a ascunde noroiul, de a deghiza sărăcia, de a o voala sub pânza unui decor care zace supus în frumusețea lui, pentru că nu a știut să fie rebel, nu a știut să fie măndru, nu a știut să fie egoist. Iată că în acele depresiuni eul adună nefercire, durere, singurătate, răni, resentimente, frustrări.

Aș putea asemăna acest ego cu un om care strânge gogoașe și le depozitează în casa lui, sperând ca într-o zi din ele vor răsări o colonie de flutrui superbi, dar,  intrând în  locuința sa se trezește cu o întreagă armată de molii obsedate, înfipte peste tot în stofele din casă. Sunt de părere că trăim într-o întâmplare pe care am dăltui-o, neputând să mai prindem fericirea într-o îmbrățișare veșnică. Privim cu ochi străini în ascunzișurile noastre ținându-ne în încordare o umbră care disperată și sentimentală tânjește după o poveste balsamică. Privim dezamăgiți la eul acela singuratic care, având sindromul scaunului pierdut, crează spectacole tragice, țipând în surdină dement ca unul căruia i se înfige un cuțit în viscerne. În lipsa acelor piese zace un cimitir înfricoșător, un cimitir într-un templu abandonat.

Din punctul meu de vedere viața e uimitoare, dar nefericirea noastră se trage din neliniștea omului de a fi om, din incapacitatea omului de a-și găsi definiția. Consider că putem fi laureaţi ai premiului Nobel, Oscar, preşedinte ales dublu, triplu, putem câşiga Jocurile Olimpice sau zbura în cosmos, dar  nu putem niciodată umple acel spaţiu imens care înghite ca o gaură neagră momentele noastre de reverie, plăcere, împlinire. Deși avem mai multe fețe, putem privi doar spre o direcție și atunci ne uităm la lume de acolo de unde ne refugiem, de acolo din templul acela sinistru. Fiind profunzi și totodată infirmi în ceea ce privește autoguvernarea propriului sistem alcătuit nu numai din carne și oase, ci și din rațiune, sentimente, ajungem să ne sabotăm, să ne punem capcane, să denigrăm dreptul de a avea un sens, impunându-ne trăiri care ne sunt cu totul străine.  Armand Lanoux în Bel Ami spunea : bolnav de război, e o boală incurabilă ... Spunea adevărul, conștientizând că avem în interior un mecanism defect. Ne naștem cu această boală incurabilă, iar în consecință avem tendința de a ne lupta cu eul numărul 1, eul numărul 2, eul numărul 3... așa cum se perindează anotimpurile. Din acest motiv pastorii nu au dreptul sa propăvăduiască Biblia prosperității, din acest motiv speakerii motivaționali, psihologii nu vorbesc despre paradis, despre o lume în roz, pentru că fiecare are în fața sa ca punct de poticnire problema, acel gol interior  care ne dă dureri de cap.  

Prin urmare, dimensiunea în care trăim ar fi inocentă dacă lumea noastră interioară nu ar avea prăbușiri, explozii, pustietate. Așadar, soluția eliminării acelui vid e să plecăm genunchii și să cerem acele piese-lipsă, să cerem ceea ce era în noi de la începuturi ca să putem egala interiorul cu exteriorul.