Un mod sigur pentru noile generaţii de a încuraja lectura.:)))

Eterna Pace.

Au trecut 20 de ani, 20 de ani  de la conflictul dintre Republica Moldova şi Transnistria, 20 de ani în care evenimentul pare că a prins praf, a prins uitare, 20 de ani au încercat să ne spună că Transnistria nu e a noastră, ci e a ruşilor, 20 de ani ne-au furat din timp şi istorie,din istoria pe care trebuia să o creăm în comun.Un popor trebuie sa dăinuie sub aspectul divin al eternităţii,aşa cum sunt mădularile lui Hristos.Pentru ce dar lăsăm pradă duşmanilor ceea ce avem în noi mai sfînt?Lupi vor exista mereu ,noi ,odata ce vom pierde busola indentităţii,vom deveni cerşetori la picioarele celor ce îşi ştiu însemnătatea şi îşi caută supremaţia ,făcînd  pe ”cineva” să trăiească sub umbra profană a ignoranţei,neştiinţei şi orbirii.Trist îmi e şi mă doare că nu pot să iubesc Transnistria,trist îmi e că am urît-o pentru ceea ce reprezintă.Aşa cum unii din dreapta Prutului au renunţat  să ne mai numească români, au renunţat să mai lupte pentru Basarabia,inima Principatului Moldovei, „un pămînt al făgăduinţei” precum spunea călătorul rus Sumarocov ,astfel noi am renunţat la Transnistria.Am lăsat unul din mădularile noastre străinilor, care tind să facă din el sursa nelegiuirilor, hrana bestialismului politic.Acel conflict produs in 1992, a exclus dur din jocul vieţii 279(sau defapt numărul persoanelor e mult mai mare) civili moldoveni, oameni care ca oricare alţii şi-au dorit să savureze plăcerea de a trăi, oameni care îşi lăsase odorii în braţele soţiilor, sperînd că vor revedea curînd acelaşi zîmbet inocent în care şi-au pus toată speranţa şi dăruirea de sine.Moartea a fost răsplată celor care au încercat să menţină pacea şi să prevină procesul de dezumanizare.Mai sîngerează inimile rănite ale măicuţelor care şi-au pierdut fiii, privirile lor uscate se îndreaptă spre poartă ,spre poarta pe care nu o mai deschide nimeni.Alţii suferă că şi-au văzut mamele împuşcate şi taţii striviţi în bătaie sau case care explodau de parcă soldaţii trimişi de ruşi se jucau în Counter Strike. Bertrand Russel spunea: „Războaile nu hotărasc cine au dreptate,ci doar cine rămîne în viaţă.”, razboiul fiind o necesitate a puterii mai mult decît al adevărului. Astăzi mii de tineri de pe ambele maluri ale Nistrului sunt îndoctrinaţi cu privire la limba vorbită, naţionalitatea cărei îi aparţin, copiii Uniunii Sovietice au fost  educaţi să-şi urască proprii fraţi.Ruşii nu doar că au tins să mintă poporul ,dar au inspirat şi frica, limitind astfel LIBERTATEA care e şi esenţa existenţei, „principiul etern al spiritului uman”.Încălcarea libertăţii e echvalentă cu incălcarea valorilor umane şi în acest proces omul nu devine decît un mecanism, o unealtă în mîna celor ce au planuri meschine şi pline de egoism. Nu am nimic impotriva culturii ruse ,chiar imi place şi tind să-mi lărgesc orizontul cultural, citind operele marilor artişti ruşi, limba de asemenea mi se pare foarte frumoasă, însă cînd merge vorba de poporul meu, atunci o să lupt pentru integritate teritorială, pentru limbă, pentru respect faţă de noi ca naţionalitate, stat, impotriva celor ce tind să ne digereze sub pretextele unor acte nobile.Am suportat regimurile severe, constrîngeri din partea monştrilor care luptau pentru teritorii, popularitate şi se părea că  marchează sfîrşitul metamorfozării culturii noastre care evolua după principiile şi standartele comune ale fiecării individualităţi, dar am rezistat acţiunilor de teroare îndreptate impotriva noastră, strămoşii noştrii au transmis sabia dreptăţii şi sincerei credinţe generaţiilor noi ca sa ne păstrăm sacra comoară ce se află în conştiinţa de sine.Omul este ameninţat din toate părţile ,nenorocit şi umilit , este supus să asiste la propriul faliment şi de asemenea să-l accepte ca pe o mîntuire.Conflictul transnistrian ne-a răcit, dar încă mai cred că suntem o legatură de nuiele, încă mai cred că deviza noastră poate fi: „ Unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Victoria cere un efort comun, iar noi suntem pe deplin în stare să-l realizăm. O să scriu unele versuri a unui cîntăreţ care m-au sensibilizat.

„Nici tu, nici eu nu suntem fii de senatori sau deputaţi,

Suntem fii ai bravilor soldaţi care ne-au zis luptaţi

Voi, de ce vă lăsaţi dacă sunteţi ca noi

Nu vă mai temeţi, vom cîştiga gloria-n război”

Pledînd pentru o pace generală, ar însemna deplină laşitate, căci ar trebui să ne supunem actualei stări a lucrurilor, iar indiferenţa e cel mai mizerabil lucru şi poate că cel mai mare eşec. Calea omului  constă în găsirea plenitudinii în iubirea nu de sine ,ci de ceilalţi, chiar cu riscul de a fi strîmtorat, de a simţi covîrşitor barbarismul celorlalţi, cum spunea Nikolai Berdeaev : ” Cine iubeşte realmente libertatea aspiră la ea , nu pentru sine şi pentru ai săi,ci pentru ceilalţi.” Suntem îndreptăţiţi să facem alegeri,căci am fost creiaţi liberi-arbitrii, dar tot noi rămînem responsabili de ceea ce facem,iar consecintele le poate suporta o mulţime de oameni care nu au avut nici o tangenţă cu fapta care aduce după sine furtună sau soare. Suntem un popor extraordinar, avem o cultură vastă, avem o seninatate în suflet care este remarcată cu multă mirare de cei străini.Soarta ne-a trecut prin toată profunzimea durerii, a încercat să ne minimalizeze şi cu regret a reuşit parţial să ne transfigureze în strîmtul ei univers abstract, obsesiv.Şi totuşi  suntem în  stare să ne recăpătăm adevăratul statut, renunţînd la utopiile create de ceii din jur, care tind să ne prădeze şi să acceptăm realitatea, înlăturînd  vrăjmăşia ce e ca un zid impermiabil ca să putem asigura o eternă pace, o pace lăuntrică în primul rînd.Gîndindu-mă că acea pace este rîvnită de fiecare în parte, constatez că ea este elementul pricipal sau chiar vital aş putea spune,  al unei societăţi.E acea chintesenţă care integrează aspiraţiile platonice cu manifestările telurice. Baruch Spinoza spunea:”...pacea înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoinţă, încredere şi dreptate.” Şi eu cred ca Republica Moldova şi Transnistria sunt în stare să găsească acea coerenţă care îmbrăţişează pacea-sursă a fericirii.Sunt în stare să dee naştere celui mai mare ideal al strămoşilor noştri-unitatea! Aceste doua ţări care defapt una sunt, pot să zugrăvească pacea în tabloul lor comun, care va fi un preţios cadou pentru tineri şi un memorandum pentru cei căzuţi în luptă,pentru cei ce au pus trup şi suflet în asigurarea unui viitor şi nu în ultimul rînd pentru cei ce nu au reuşit să se bucure de ea .Pacea este sursa binecuvîntărilor, iată de ce poetul Nichifor Crainic cere insistent pace:

„Doamne, dă aevea pacea ta cerească,

Care întăreşte din fricoşi profeţi,

Măduva ce-mpinge seva să-florească,

Doamne, dă-mi aevea pacea ta cerească.”

Pentru a obţine pacea, nu e necesar să recurgem la violenţă pentru că astfel încălcăm principiul divin, cel de a alege după propria voinţă. Şi lucrurile sunt defapt mult mai simple, căci este scris:” Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.” Singurul act pe care trebuie să-l iscălim este angajamentul prin care consemnăm că orice cerem va fi în ambianţă cu desăvîrşirea Creatorului, căci El este un Dumnezeu al legii, un Dumnezeu al ordinii. Pacea e în primul rînd dragoste necondiţionată, preocuparea  unuia faţă de celălalt. O astfel de trăire va aduce eterna pace de care au nevoie aceste doua teritorii separate.  Morari Oxana

De ce zbor clipele?

De ce zbor clipele?
Se scurg metafore deasupra lor.
Şi cerul îşi desface aripile,
Frîngîndu-şi aurora în tainicul său zbor.
Sihastră amintire,născută din adînc,
Pierdută-i ca fantasma în orizontul blînd.
Lacul poleit de aur
Timpul parcă a înmormîntat
Şi ca o lacrimă în suc de laur,
În orologiu doi prunci de fier se bat.

Inspiraţie de dincolo de ger.

Cuvintele mă-ngheaţă
Şi trupul mi-e rece şi parcă făr de viaţă.
Pereţii-s de hîrtie
Şi inima-i de plumb,
Afară-i reverie...


Oglinzile se strică
Şi calc ca pe hîrtie în cozile de sticlă.
Ceru-i ars de ger
Şi luna-i un mister,
Paloare muribundă de lumină,
Iar stelele se strîng ca oile la stînă.


Pribegesc viforii pe la fereastră
Ca în povestea lui Creangă o pasăre măiastră,
Îi las în lumea lor
Ca inspiraţia născută dintr-un desen multicolor.
Mă-ngheaţă din priviri,din marmoree visuri,
Iar gîndurile se pierd în tainice abisuri.


Furtuna se aprinde în vastul cîmp al nopţii,
Răscolind cuvintele în zbor,
Pe cînd un val de fluturi
Muşcă amar din flori,
Unde zac catarguri,suliţe şi scuturi
În cîmp unde se bat armatele de nori.

Codru

  Măreţ în lumina de soare, un castel verde se ridică spre nori.Mirosul misterului se simte din depărtări ca un miros de pagini a unui jurnal abia aşezat pe rafturile unui magazin.Copacii-strajeri, stafii îngîndurate, port visul veşnicii.În fiecare seară cînd cerul e încărcat de stele ţesute ca aurul în fine stofe domneşti, gloate de îngeri se coboară în nimbului verde şi cîntă din harfă,slobozind dulci simfonii presate cu vraja antichităţii.Şi basme-i şoptesc, încercînd să-l prindă în leagănul unui copil cu obrajii îmbujoraţi şi cu somnul sub pernă.Şi peste noapte îi ţes zale argintii care se revarsă ca nestematele pe trupul unei zeiţe, spre zori fug ca umbrele să se ascundă-n vizuinile lor albe şi moi.Zorii cu armatele lor omnivore se avîntă ca hunii în inima Romei, spre haina cea verde a bătrînului stăpîn.Disperaţi muşcă din frunze,din iarbă, din florile cu parfumul lor suav., se scaldă-n izvorul din care viaţa obosită de ea însăşi ,bea apă , apoi disperate şi flămînde ... dispar odată cu liniştea dimineţii.Marele Codru îşi ridică creştetul sus şi-i zîmbeşte sferei ca un haiduc copleşit de candoarea luminii.Îşi scoate păsările încîlcite-n crengi şi le prinde cu aripile de libertate, le lasă spînzurate de cer,de văzduh, de marginile abisului născut din neant, apoi îşi scutură fluturii,cernînd ca în sită aurora Polului Nord...
Nu-i nimic altceva decît cununa de glorie a Creatorului ce se ridică frumos şi himeric pe tronul pămîntului.

Straniu

Veghez,cu glasul..., în tihnă.
Căutînd melodia fericirii,viaţa m-a obosit....
În timp ce umbrele se sărutau în serile nocturne din parc,luna se furişa după vechile tufe de trandafiri , cu petale de foi vechi,franţuzeşti, parfumate uşor.Cerul e acelaşi .Aceiaşi cortină neagră-albăstruie,acelaşi arbitru dintre realitate şi iluzie,acelaşi fantastic interludiu dintre mitul paradiziac şi obscuritatea infernului.
De mult timp alerg după ceva,alerg pe loc.
Dorinţa de a integra lumea şi standartele eternităţii e o utopie care trăieşte fără speranţe de viitor.Dorinţa mea de a găsi fericirea la frontiera dintre două lumi  e absurdă,puerilă şi în acelaşi timp fantastică.Ecoul chemării e veşted, se pierde în tainele muzicii,în notele ei profunde.Falsa analiza a cine sunt eu îşi întinde braţele deschise...mă cheamă să o îmbrăţişez.
 Nu vreau....
Merg pe un stîlp de lîngă stradă ,încercînd să-mi menţin echilibrul.Frunzele dansează foşnind în aurul tinereţii şi sar iritate,muşcate de dinţii roşietici ai soarelui.Pe stradă e linişte,dar în mine rîde un copil şi mă cheamă, întinzîndu-mi mîna, să intru ;îmi face semn cu mîna  întinsă, aşteaptă...Are ochi căprui ca ai mei , parul scurt.Îmi zîmbeşte ,îl las...
Vîntul îşi trece mîna uşor pe creştet ,cald şi plăcut.Continui să merg pe stîlpul alb de lîngă stradă; încerc să cred că nu trăiesc clipe, ci trăiesc în clipe ,iar  timpul e mort, îngropat în cimitirul de la plopi, bătut în ţinte , în cutia de scînduri cu 2,5 metri de pămînt deasupra lui.Maşina care l-a dus pînă la groapă , se întoarce....,iar oamenii rîd sarcastic.Stau flori din urmă, lăsate în praful ce odinioară se lipea de picioare în timp ce alergam cu gloata de copii la iaz, flori moarte ,aruncate de gloata de oameni.
Merge cineva pe drum pe o bicicletă ,mă salută, dar îl las neobservat...mă preocupă visele şi mersul pe stîlp.
Mă cheamă din nou acel copil, plîngînd ca un prostuţ că a rămas singur, deşi ştie că mai are încă pe cineva, plînge în hohote că a rămas desprins de tablou,plînge că culorile feericului curcubeu dăruite pentru viaţă stau acum mînjite pe haina lui.Disperat, încearcă să pună culorile la loc, dar lipseşte o culoare, o culoare ce mai devreme îi stîrnea entuziasm şi admiraţie, chiar şi după ce uneori era rănit.Nu ştia că soarta are de gînd să-i poarte noroc, de fapt nici nu ştie , ci spera doar.....deşi mereu e dominat de gîndul că nu mai are mult ...şi e gol,straniu şi răpit de lucruri pămînteşti.Nu mai suport acel plîns şi cobor de pe stîlp.Pe cer se zbat păsări în zborul liric al libertăţii.Dansul dramatic e genial,căci albul penelor întind expresia infinitului în văzduh.Strînsă într-o sferă de întuneric, desăvîrşirea va rămîne mereu un sîmbure,iar artistul care e sufletul va lovi în solitudinea filosofică ca cuvîntul ce strigă în taina necuvintelor.

O zi simplă din viaţa mea(pagină de jurnal).

Astăzi, 21 noiembrie 2011.
Dragă jurnalule, astăzi am avut o zi mai puţin  monotonă,dar foarte obositoare.
Ziua se începe cu îndeplinirea primului obiectiv-şcoala.Astăzi m-am trezit mai greu ,deoarece nu-mi respectasem norma orelor de somn.De ce?
Din propria-mi prostie,nici nu vreau sa-mi amintesc,căci mă irită faptul că am risipit o grămadă de timp preţios,care de altfel mă plîng că nu-l am.La şcoală nu a fost prea fain,nu m-a intrigat "specialul" pe care îl descopăr în fiecare zi.cîte un firicel...poate a fost şi din cauza că nu m-am simţit prea bine.
Uf,cred ca bioWi-Fi-ul s-a defectat.
După şcoală, m-am grăbit repede acasă să iau bucăţica de pîine cu miere pe care am lăsat-o la micul dejun.Şi culmea,a stat şi m-a aşteptat acolo! Vot,asta-i fericire! Să te gîndeşti  tot drumul la o bucăţică de pîine ,să-l întîlneşti pe fratele tău pe drum,să-l depăşeşti şi să ajungi prima acasă.După ce am mîncat ,am stat pe net, descărcînd piese ,video cu pantomime,versuri pentru  Carnavalul de Anul Nou.La una din piesele mele preferate  n-am găsit negativul,chiar şi după sferturi întregi de căutare.Chiar aşa funcţionează sistemul? cu replica...:"Ce doreşti?", "Păi,vreau..." , "Mai visează".Timpul mă presa fiindcă aveam de făcut teme,dar în acelaşi timp trebuia să alcătuiesc programul pt. repetiţie.
Ah,trebuia să menţionez că la ora 6:00 trebuia să fiu la şcoală  pentru repetiţii.Îmi mai rămăsese vreo 2 ore jumătate ca să-mi fac temele.Am început să mă alarmez.Ştii. aveam teme puţine şi foarte uşoare,mai ales că la unele mă pregătisem cu cîteva zile mai înainte; cu toate acestea senzaţia că degradez şi sunt  indiferentă se înrădăcinase adînc în inima mea.Mi-am dat seama că trebuie să trăieşti astfel încît să nu devii prizonier al ceea ce-ţi place  sau la ceea ce te impui,însă din păcate rişti să trăieşti superficial.În fine, azi nu vreau să filosofesc,căci sunt epuizată.La şcoală am venit doar 4 elevi.Ok, chiar nu mă supăr deloc, a fost bine, deşi nu am reuşit să facem prea multe.Am ales nişte piese .....aici nu-ţi dau detalii,va fi o surpriză.Afli tu în ziua carnavalului.
Am avut parte de o experienţă nouă, Extraordinară!
-Ştii ce am făcut?
Ei bine.., deci eu împreună cu o colegă care are o voce superbă şi un coleg ce cîntă aşa fain la chitară, o să lansăm o piesă .Adică o să debutăm cu ceva beton!Trebuie să-mi urezi "baftă"  чтоб не зглазить.:D
Trebuie să menţionez încă ceva interesant.Cineva mi-a oferit un măr (cică de la iepuri) şi am fost atît de egoistă încît nu l-am împărţit cu nimeni.Şi nici măcar nu m-a mustrat conştiinţa, se mai sălbăticeşte şi ea.
Am ajuns acasă cu un zîmbet pînă la urechi ; ce mi l-a declanşat liniştea şi natura, însoţită de o doză de fantezie.A fost aşaaa romantică plimbarea...Închipuiţi-vă noaptea,lună,măr şi notebook-ul care mi se părea că cîntăreşte cît un braţ de lemne.Cînd am ajuns acasă, toţi dormeau.Se poate aşa ceva?Cine doarme la ora asta.Acum în timp ce-ţi scriu...chiar mă duc ,din curiozitate să verific cît e ora.
Après cîteva secunde...
Am revenit, nu are rost să te salut cum o fac pe odnoklassniki sau facebook,deci era 9:5 min.Ce să-ţi mai spun..am mîncat după ce venisem...,acuşi îmi termin temele la l.română ,mai am la fizică doua probleme şi The End!
P.S. O,da şi sper să nu adorm ,căci vreau să citesc nişte articole care m-au captivat ieri ,în timp ce îi scriam nişte informaţii unei fete, la istorie.
Bun, ţi-am dat raportul ,acum îţi spun vise ciufulite....