Căutînd melodia fericirii,viaţa m-a obosit....
În timp ce umbrele se sărutau în serile nocturne din parc,luna se furişa după vechile tufe de trandafiri , cu petale de foi vechi,franţuzeşti, parfumate uşor.Cerul e acelaşi .Aceiaşi cortină neagră-albăstruie,acelaşi arbitru dintre realitate şi iluzie,acelaşi fantastic interludiu dintre mitul paradiziac şi obscuritatea infernului.
De mult timp alerg după ceva,alerg pe loc.
Dorinţa de a integra lumea şi standartele eternităţii e o utopie care trăieşte fără speranţe de viitor.Dorinţa mea de a găsi fericirea la frontiera dintre două lumi e absurdă,puerilă şi în acelaşi timp fantastică.Ecoul chemării e veşted, se pierde în tainele muzicii,în notele ei profunde.Falsa analiza a cine sunt eu îşi întinde braţele deschise...mă cheamă să o îmbrăţişez.
Nu vreau....
Merg pe un stîlp de lîngă stradă ,încercînd să-mi menţin echilibrul.Frunzele dansează foşnind în aurul tinereţii şi sar iritate,muşcate de dinţii roşietici ai soarelui.Pe stradă e linişte,dar în mine rîde un copil şi mă cheamă, întinzîndu-mi mîna, să intru ;îmi face semn cu mîna întinsă, aşteaptă...Are ochi căprui ca ai mei , parul scurt.Îmi zîmbeşte ,îl las...
Vîntul îşi trece mîna uşor pe creştet ,cald şi plăcut.Continui să merg pe stîlpul alb de lîngă stradă; încerc să cred că nu trăiesc clipe, ci trăiesc în clipe ,iar timpul e mort, îngropat în cimitirul de la plopi, bătut în ţinte , în cutia de scînduri cu 2,5 metri de pămînt deasupra lui.Maşina care l-a dus pînă la groapă , se întoarce....,iar oamenii rîd sarcastic.Stau flori din urmă, lăsate în praful ce odinioară se lipea de picioare în timp ce alergam cu gloata de copii la iaz, flori moarte ,aruncate de gloata de oameni.
Merge cineva pe drum pe o bicicletă ,mă salută, dar îl las neobservat...mă preocupă visele şi mersul pe stîlp.
Mă cheamă din nou acel copil, plîngînd ca un prostuţ că a rămas singur, deşi ştie că mai are încă pe cineva, plînge în hohote că a rămas desprins de tablou,plînge că culorile feericului curcubeu dăruite pentru viaţă stau acum mînjite pe haina lui.Disperat, încearcă să pună culorile la loc, dar lipseşte o culoare, o culoare ce mai devreme îi stîrnea entuziasm şi admiraţie, chiar şi după ce uneori era rănit.Nu ştia că soarta are de gînd să-i poarte noroc, de fapt nici nu ştie , ci spera doar.....deşi mereu e dominat de gîndul că nu mai are mult ...şi e gol,straniu şi răpit de lucruri pămînteşti.Nu mai suport acel plîns şi cobor de pe stîlp.Pe cer se zbat păsări în zborul liric al libertăţii.Dansul dramatic e genial,căci albul penelor întind expresia infinitului în văzduh.Strînsă într-o sferă de întuneric, desăvîrşirea va rămîne mereu un sîmbure,iar artistul care e sufletul va lovi în solitudinea filosofică ca cuvîntul ce strigă în taina necuvintelor.
