Oamenii, prin ei trec universurile, se scurg ca lumina într-un spectru de culori.Prin ei trece negura nopţii, trec ploi, viscolul îşi trage corăbiile de zăpadă. Iar ei se pierd în timiditatea lor şi când abia prind la curaj, timpul îşi mişcă aripile furtunatic. Parcă îi vezi cum îşi pironesc ochii în albul cerului şi plâng cu lacrimile cupolei albastre, îi vezi cum încearcă dintr-o răsuflare imensă să soarbă meduza de lumină care plăpând fură libertatea văzduhului. Din piept, sufletul îşi întinde tainic umbrele ca nişte crengi de păduri seculare a căror frunze vibrânde îşi împletesc epopeea în versuri de dor. Unii strânşi în braţele tainei, pribegesc în amurgul de vară, iar legile devin pulberi bizare când în ochii lor se scaldă neantul.Ei ară cu plugul în soare, semănând notele descântecului cu nimbul de foc ca apoi să le strecoare pe ninsele buze.Cuvântul devine una cu ei, mădular din corpul lor visător şi liniştea tace-n cuvânt, căci ea le vorbeşte prin fapte.
