Corăbii de gânduri se rastoarnă în
ploaie. Îşi lasă pânzele albe pe stradă, se las sărutate cu nesaţ de norii ce
torn în adâncuri secunde din tolba bătrânului timp.
Sunt ca o pasăre
îmbrăţişată de vânt, sunt prinsă de aripi şi dacă nu l-aş vedea cum urlă pe
stradă dement, aş spune ca ma iubeşte până la delir. Paşii rătăcesc pe cărări
în care zac frânturi de oglinzi, unele mai viclene îmi fură privirea. E atâta
cer în ele, atâta cer care freamăntă ca o pădure virgina. Aeriană, mă las
străbătută de ploaie, o las să se amestece zbuciumată în rochia mea alba. Sub talpile ude, valuri de iarba îşi cer iertare pentru lipsa
de fragezime, pentru absenţa verdelui care s-a ascuns timid în pensula
pictorului. Îndrăznesc să mă opresc şi
să ascult glasul vieţii, acel murmur domol care uneori se desprinde din linişte. Veşnicia se aşterne visatoare în faţă.
Apoi,…brusc îmi amitesc că nu ma priveşte, eu
sunt în căutarea propriei umbre. Degeaba am caracterul imperios, când umbra mi
s-a născut libera, ea a scăpat de capriciile tendenţioase ale fiiniţei de care
odinioara se simţea legată. Aş vrea ca toate umbrele să aiba acte prin care
sa-mi exprim dreptul legal al celei pe care încerc sa o posed. Mi-ar plăcea să
ştiu că trăieşte undeva aievea, că nu m-a uitat, că această sfidare dureroasă e
doar un vis pe care imaginaţia îl plăzmuieşte cu înverşunare.
