Barbarii în epoca contemporană

Ieri, împreună cu mama şi fratele meu am fost pe deal să ajutăm o doamnă la cules prune.În drum spre livadă am avut parte de o surpriză dacă îi pot spune aşa. Exact lângă brigada de tractoare, pe marginea drumului, stătea spânzurat de un copac un câine. De departe mi s-a părut că e vreo statuetă şi mă întrebam nedumerită, ce caută ea într-un loc atât de nepotrivit.Însăşi prezenţa ei era un fenomen straniu,  doar cultura nu cade aşa tam ne sam din pod pe capetele oamenilor, ci este rezultatul unui proces de lungă durată. Apropiindu-mă, mi s-a părut că e vreun urs uriaş, jucărie realizată încă de pe timpul Uniunii Sovietice ca mai apoi cu groază să constat că era un biet animal , cu ochii mari, rotunzi, ca de sticlă ,împietriţi de chinurile morţii.Cu botul deschis , în două labe de parcă era gata să execute un număr artistic la circ. Blana aspră şi galbenă aducea a urs polar.
Acest cadavru este opera unei îndobitociri care a desfigurat nu doar caracterul general al societăţii, ci şi a promovat un instinct animalic definitiv intolerabil.
Să presupunem că moartea acelui câine era absolut necesară, nu ştiu motivele pentru care a fost omorât ,însă ştiu că mentalitatea majorităţii moldovenilor  este de-dreptul invers proporţională cu mentalitatea americanilor sau altor naţiuni din ţări dezvoltate în ceea ce priveşte angajamentul de-ai oferi o viaţă mai bună animalului domestic. Această gândire inumană sau de trib trebuie condamnată şi fapta respectivă nu trebuie sub nici un chip păstrată în umbra  indiferenţei, căci presupune un pas uriaş spre falimentul spiritual, spre degradare, iar gusturile şi faptele vulgare ale mulţimii dacă nu sunt stârpite , se imulţesc ca ciupercile.
Apoi, de unde naiba să avem o societate sănătoasă dacă punem cadavrele la expoziţie?
Ne plângem şi-l blestemăm pe Dumnezeu că a permis o moarte crudă, plină de suferinţe sau a unui nevionovat, când defapt sursa tuturor relelor suntem noi!
Faptul că unora le flueră vântul prin cap nu-i justifică cu nimic spre a fi condamnaţi şi aceeaşi condamnare o merităm şi noi fiindcă nu luăm atitudine.

Ura

Îi înţeleg perfect pe cei care se refugiază în pustie.Fug de ură.Ura e insuportabilă mai ales când cineva se angajează să toarne apă la rădăcini.Nu ştiu dacă aşa zişii "grădinari" o fac inconştient sau din pura dorinţă de a mă vedea explodând.Cert este că nu am unde fugi, unde mă refugia pentru că independenţa mea  atât fizică cît şi spirituală e încă mizerabilă şi atacată zilnic cu replici din ce în ce mai " poetice".Dacă în multe războaie ale cuvintelor eram învingătoare, reuşind să păstrez zâmbetul şi  să evit orice înţepare, tratându-le cu indiferenţă, reuşind să rămân în limita bunului simţ, astăzi mă declar învinsă .Veninul care îmi este aruncat, mă contaminează , încercând să mă transforme într-un demon.
Fericiţi erau preoţii care îşi luau canon-muţenia pentru că cei ce înţepau îşi dădeau seama curând că  le vorbeau la pereţi.Pentru ce să-mi mai doresc o pace spirituală când ,fiind comparată cu o plapumă imaculată , aceasta curând se transformă într-o cârpă de care îşi şterg cu neruşinare unii picioarele? Această antipatie intensă mă domină «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
Şi ca să-mi răspund mie însămi :" Totul a început din momentul în care am stins lanterna"...