Îi înţeleg perfect pe cei care se refugiază în pustie.Fug de ură.Ura e insuportabilă mai ales când cineva se angajează să toarne apă la rădăcini.Nu ştiu dacă aşa zişii "grădinari" o fac inconştient sau din pura dorinţă de a mă vedea explodând.Cert este că nu am unde fugi, unde mă refugia pentru că independenţa mea atât fizică cît şi spirituală e încă mizerabilă şi atacată zilnic cu replici din ce în ce mai " poetice".Dacă în multe războaie ale cuvintelor eram învingătoare, reuşind să păstrez zâmbetul şi să evit orice înţepare, tratându-le cu indiferenţă, reuşind să rămân în limita bunului simţ, astăzi mă declar învinsă .Veninul care îmi este aruncat, mă contaminează , încercând să mă transforme într-un demon.
Fericiţi erau preoţii care îşi luau canon-muţenia pentru că cei ce înţepau îşi dădeau seama curând că le vorbeau la pereţi.Pentru ce să-mi mai doresc o pace spirituală când ,fiind comparată cu o plapumă imaculată , aceasta curând se transformă într-o cârpă de care îşi şterg cu neruşinare unii picioarele? Această antipatie intensă mă domină «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
Şi ca să-mi răspund mie însămi :" Totul a început din momentul în care am stins lanterna"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu