Războiul nu are chip de femeie.

Femeia în făptura ei este omul deplin al sentimentelor, vasul slab care are nevoie de protecţie.
Transparenţa pe care o are o femeie atunci cînd suferinţa o ţinteşte se datorează faptului că ea este zămeslitoare, ei îi este hărăzit să pună sămînţa dragostei în rodul unei iubiri, apoi să devină sclavă pentru a creşte primele flori. Femeia îmbrăţişează adîncul plin de vibraţii a marelui univers cu multă răbdare, săvîrşind încă de la primii paşi ai destinului un tainic legămînt. Omniprezenţa ei şi spiritualitatea care depăşeşte frontierele sufletului, alcătuiesc în esenţă altarul sfînt al familiei ce poartă mărturia unei epopei pe nume viaţă. Femeia toată viaţa e pe front, dar nu luptă impotriva sîngelui , ea luptă pentru dăinuire.
Grigore Vieru scria în poezia "Tu eşti un geniu" următoarele versuri:
Erou rămas tot mamă,

Tot legănînd copii,
Cu teamă de războaie,
Cu frică de tării:
Că n-or trimite ploaie
Pe grîul omului
Sau or trimite brumă pe floarea pomului.
Astfel se accentuează şi afirmaţia unei eroine interogate de Svetlana Aleksievici precum că "nu-i meserie de femeie să ucizi" aşa cum nu-i meseria unui războinic de a fi preot.
Apoi cum ar putea o femeie, o mamă să fie fiinţa războiului cînd ea prin  durerile morţii dă viaţă, viaţă pe care o ocroteşte cu trupul, cu lacrima, cu buzele spre cer. Cînd ea ca o fiinţă aeriană se înalţă cu teamă prin rugăciune, veghind şi vărsînd prin simplitatea numelui său lumină pentru converitrea celor ce au fost odată povara pîntecelui ei.
 În război ea devine criminal şi erou în acelaş timp datorită acelei conexiuni profunde între ea şi ceea ce-i aparţine, opunînd o rezistenţă de titan aşa cum îşi apără înverşunat o pasăre puii în faţa unui vultur. Iar cînd dragostea maternă, căminul care păstrează cu intimitate sub inimă, curgerea acelui convoi de trăiri, se contopeşte cu idealul patriotic, femeia devine un apostol al curajului, al dedicarii totale, valorificînd cu demnitate fiecare oportunitate de a transpune viziuni nobile în fapte aşa cum autoarea exemplifica cazul Albinei Gantimurova.

Copilăria-cel mai frumos anotimp!

Fiecare pui de om odată ce creşte, lasă în urma lui paşii zbenguiţi a acelei fragide tinereţi care vibrează ca verdele frunzei sub norii de plumb lăsaţi peste codru. Alunecînd pe aripa timpului, pribegind prin cîmpiile lui ba albe, ba negre, lasă în urmă frumuseţile copilăriei sale, auzind din cînd în cînd cîte un ecou care îl tot chiamă să reia jocul şi suspină cînd ascultă copilul din el ce rîde din tot sufletul.
 În haina ei de sărbătoare, copilăria stă lîngă icoana sufletului , păstrînd în lumina din candelă rugăciunile mamei, lacrimile care curgeau din izvoarele durerii şi dulcele cîntec de leagăn care făcea să-i sune întreaga ei făptură.
 Mie dor de libertatea ei, de visele ei, de spectacolele ei fabuloase, mi-e dor de copilul deplin din mine,mi-e dor de ceilalţi copii care mi-au înseninat chipul, de soarele care pătrundea prin fereastră învăluindu-mi camera cu pulberea sa aurie, de zicătorile pe care le spuneam atunci cînd venea ploaia, de lănţişoarele pe care le făceam din iarbă, de mirosul ei proaspăt, de tandreţea ei inofensivă. Astăzi, mai mare fiind, rătăcită în valurile realităţii care bat ţipător, imi amintesc cu nostalgie de paradisul anilor ce-au trecut demult, odata cu tata...Vor trece ani cînd voi vedea nişte căpşoare ţinîndu-se aşa cum mă ţineam eu de fusta mamei, cărora seara o să le povestesc cum în zilele cînd ochii îmi priveau pios, strălucitori înaintea viitorului, sfidîndu-i existenţa, alergam nebuneşte prin mahala , imitînd zborul avionului. Cum la fiecare poartă noi, fetele ne făceam cutii poştale din coloratele cutii de praf în care ne lăsam scrisori frumos şi creativ ornamentate.Cum ne făceam telefoane mobile din lut sau carton , de marca "Sony Ericsson", împleteam cărucioare pentru păpuşi din fire subţiri de cupru, săream în paie din podul unei case "părasite" din mahala sau stăteam cu toţii cocoţaţi prin copaci de nuc, seara, aşteptînd ca unii dintre băieţii mai îndrăzneţi  să ne aducă pepeni verzi din grădina unei vecine.O să le povestesc cu un surîs pe buze cum un vecin imi dăruise inelul de logodnă a mamei sale, despre păpuşa mea grasă căreia îi cădea peruca şi cu care mă jucam că are cancer, căci na! unde s-a mai văzut păpusă făra păr!
 Atunci, în copilărie a fi la modă însemna a avea haine la fel, iar după părerea mea un băiat deştept e cel ce ştie să scrie corect cuvîntul "adidas" (credeam că se scrie "adiddas"  :)))  ). Atunci se mai întîmpla să mai vină cîte un băiat din Chişinău în vacanţa de vară şi se nimerea unul din aceia simpatici foc,căci toată mahalaua îşi muta existenţa pe uliţa verişoarei mele. În acele clipe minunate aveam un vis pe care-l purtam cu bicicleta peste văi, dealuri, pe lîngă iaz care veri înregi mi-a tot turnat apă la rădăcini, iar în urma noastră, tiptil ne urmăreau ochi curioşi cărora ei şi cu o amică le spuneam cu un entuziasm supranatural de noi teritorii pe care le-am explorat şi pe care încercam să le ţineam în secret.Îmi amintesc de curnuţii pe care le aruncam noi, fetele la vreme de mare amărăciune., de bătăile pe care le aveam cu băieţii, de bombele de lut aruncate în casa adversarului, apoi urma acea timiditate de înger în prezenţa părinţilor, mai ales a tatei...
Totul a zburat, a zburat ca petalele primăverii într-o simplă adiere de vînt...
Cu tristeţe vorbesc cu versurile lui G.Vieru :
                                        Mi-e dor de fragedul izvor,
                                        Curgînd din veşnicie
                                        Cu ochi curaţi, strălucitori
                                        Cu ochii tăi copilărie.