Cât timp i-a trebuit lui Dumnezeu să-i
facă omului o inimă? Tind să cred că o eternitate, pentru că lui Dumnezeu nu-i
trebuie timp. El a zugrăvit timpul pentru ai dărui creației șansa de a creia la
rându-i. Dumnezeu a vrut ca omul să simtă în timp ce construiește, dar ca
lucrurile să fie desăvârșite, a rupt o
parte din eternitatea Sa și a pus-o în el. Acestui lut însuflețit în care nici
cele cinci oceane n-ar ajunge să-i umple interiorul, nu i-a plăcut să facă
parte din Dumnezeu, a vrut drepturi depline, așa că i-a înapoiat o parte din
sine Creatorului, defapt printr-o decizie capitală i-a spus lui Dumnezeu să nu
mai stea în el, pentru că eul său are nevoie de mai mult spațiu, pentru că eul
se sinchisea să împartă terenul cu divinitatea. Așa se întâmplă astăzi cu unii pacienți
care ard de speranță și durere, așteptând să primească un transplant de organe, visând cu lacrimi
fierbinți de pocăință ca viața lor să mai schimbe o filă, ca ghemul timpului să
se mai răstogolească, dăruindu-le clipe de beatitudine, momente de contemplație
sublimă, iar apoi când primesc acest cec, acest bilet norocos, devin monștri
prin faptul că-și denigrează trupurile lor și ale semenilor.
Cred că
viața are toate puzzle-urle puse, până și locul nostru în acest grandios și
nelimitat peisaj ne este păstrat încă de la întemeierea lumii, pentru fiecare
în parte. Dar acolo, în interiorul nostru zace un spațiu gol, sunt niște locuri
destinate pentru ceea ce am aruncat, acele locuri lipsă care tânjesc după
Creator. Uneori prindem pe la știri imagini cu asfalt plin de gropi, acele
gropi în care apa se adună și încearcă să oglindească cerul în speranța de a
ascunde noroiul, de a deghiza sărăcia, de a o voala sub pânza unui decor care
zace supus în frumusețea lui, pentru că nu a știut să fie rebel, nu a știut să
fie măndru, nu a știut să fie egoist. Iată că în acele depresiuni eul adună
nefercire, durere, singurătate, răni, resentimente, frustrări.
Aș putea asemăna acest ego cu un om care strânge gogoașe și le depozitează
în casa lui, sperând ca într-o zi din ele vor răsări o colonie de flutrui
superbi, dar, intrând în locuința sa se trezește cu o întreagă armată
de molii obsedate, înfipte peste tot în stofele din casă. Sunt de părere că trăim într-o întâmplare pe care am
dăltui-o, neputând să mai prindem fericirea într-o îmbrățișare veșnică. Privim
cu ochi străini în ascunzișurile noastre ținându-ne în încordare o umbră care
disperată și sentimentală tânjește după o poveste balsamică. Privim dezamăgiți
la eul acela singuratic care, având sindromul scaunului pierdut, crează
spectacole tragice, țipând în surdină dement ca unul căruia i se înfige un
cuțit în viscerne. În lipsa acelor piese zace un cimitir înfricoșător, un
cimitir într-un templu abandonat. 
Din punctul meu de vedere viața e uimitoare, dar nefericirea noastră se trage din
neliniștea omului de a fi om, din incapacitatea omului de a-și găsi definiția. Consider că putem fi laureaţi ai premiului Nobel,
Oscar, preşedinte ales dublu, triplu, putem câşiga Jocurile Olimpice sau zbura
în cosmos, dar nu putem niciodată umple
acel spaţiu imens care înghite ca o gaură neagră momentele noastre de reverie,
plăcere, împlinire. Deși avem mai multe fețe, putem privi doar spre o direcție
și atunci ne uităm la lume de acolo de unde ne refugiem, de acolo din templul
acela sinistru. Fiind profunzi și totodată infirmi în ceea ce privește
autoguvernarea propriului sistem alcătuit nu numai din carne și oase, ci și din
rațiune, sentimente, ajungem să ne sabotăm, să ne punem capcane, să denigrăm
dreptul de a avea un sens, impunându-ne trăiri care ne sunt cu totul străine. Armand Lanoux în Bel Ami spunea : bolnav de război, e o boală incurabilă
... Spunea adevărul, conștientizând că avem în interior un mecanism defect. Ne
naștem cu această boală incurabilă, iar în consecință avem
tendința de a ne lupta cu eul numărul 1, eul numărul 2, eul numărul 3... așa cum
se perindează anotimpurile. Din acest motiv pastorii nu au dreptul sa
propăvăduiască Biblia prosperității, din acest motiv speakerii motivaționali,
psihologii nu vorbesc despre paradis, despre o lume în roz, pentru că fiecare
are în fața sa ca punct de poticnire problema, acel gol interior care ne dă dureri de cap.
Prin urmare,
dimensiunea în care trăim ar fi inocentă dacă lumea noastră interioară nu ar
avea prăbușiri, explozii, pustietate. Așadar, soluția eliminării
acelui vid e să plecăm genunchii și să cerem acele piese-lipsă, să cerem ceea
ce era în noi de la începuturi ca să putem egala interiorul cu exteriorul.
