Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. Octavian Paler

      Cât timp i-a trebuit lui Dumnezeu să-i facă omului o inimă? Tind să cred că o eternitate, pentru că lui Dumnezeu nu-i trebuie timp. El a zugrăvit timpul pentru ai dărui creației șansa de a creia la rându-i. Dumnezeu a vrut ca omul să simtă în timp ce construiește, dar ca lucrurile să  fie desăvârșite, a rupt o parte din eternitatea Sa și a pus-o în el. Acestui lut însuflețit în care nici cele cinci oceane n-ar ajunge să-i umple interiorul, nu i-a plăcut să facă parte din Dumnezeu, a vrut drepturi depline, așa că i-a înapoiat o parte din sine Creatorului, defapt printr-o decizie capitală i-a spus lui Dumnezeu să nu mai stea în el, pentru că eul său are nevoie de mai mult spațiu, pentru că eul se sinchisea să împartă terenul cu divinitatea. Așa se întâmplă astăzi cu unii pacienți care ard de speranță și durere, așteptând să primească  un transplant de organe, visând cu lacrimi fierbinți de pocăință ca viața lor să mai schimbe o filă, ca ghemul timpului să se mai răstogolească, dăruindu-le clipe de beatitudine, momente de contemplație sublimă, iar apoi când primesc acest cec, acest bilet norocos, devin monștri prin faptul că-și denigrează trupurile lor și ale semenilor.

    Cred că viața are toate puzzle-urle puse, până și locul nostru în acest grandios și nelimitat peisaj ne este păstrat încă de la întemeierea lumii, pentru fiecare în parte. Dar acolo, în interiorul nostru zace un spațiu gol, sunt niște locuri destinate pentru ceea ce am aruncat, acele locuri lipsă care tânjesc după Creator. Uneori prindem pe la știri imagini cu asfalt plin de gropi, acele gropi în care apa se adună și încearcă să oglindească cerul în speranța de a ascunde noroiul, de a deghiza sărăcia, de a o voala sub pânza unui decor care zace supus în frumusețea lui, pentru că nu a știut să fie rebel, nu a știut să fie măndru, nu a știut să fie egoist. Iată că în acele depresiuni eul adună nefercire, durere, singurătate, răni, resentimente, frustrări.

Aș putea asemăna acest ego cu un om care strânge gogoașe și le depozitează în casa lui, sperând ca într-o zi din ele vor răsări o colonie de flutrui superbi, dar,  intrând în  locuința sa se trezește cu o întreagă armată de molii obsedate, înfipte peste tot în stofele din casă. Sunt de părere că trăim într-o întâmplare pe care am dăltui-o, neputând să mai prindem fericirea într-o îmbrățișare veșnică. Privim cu ochi străini în ascunzișurile noastre ținându-ne în încordare o umbră care disperată și sentimentală tânjește după o poveste balsamică. Privim dezamăgiți la eul acela singuratic care, având sindromul scaunului pierdut, crează spectacole tragice, țipând în surdină dement ca unul căruia i se înfige un cuțit în viscerne. În lipsa acelor piese zace un cimitir înfricoșător, un cimitir într-un templu abandonat.

Din punctul meu de vedere viața e uimitoare, dar nefericirea noastră se trage din neliniștea omului de a fi om, din incapacitatea omului de a-și găsi definiția. Consider că putem fi laureaţi ai premiului Nobel, Oscar, preşedinte ales dublu, triplu, putem câşiga Jocurile Olimpice sau zbura în cosmos, dar  nu putem niciodată umple acel spaţiu imens care înghite ca o gaură neagră momentele noastre de reverie, plăcere, împlinire. Deși avem mai multe fețe, putem privi doar spre o direcție și atunci ne uităm la lume de acolo de unde ne refugiem, de acolo din templul acela sinistru. Fiind profunzi și totodată infirmi în ceea ce privește autoguvernarea propriului sistem alcătuit nu numai din carne și oase, ci și din rațiune, sentimente, ajungem să ne sabotăm, să ne punem capcane, să denigrăm dreptul de a avea un sens, impunându-ne trăiri care ne sunt cu totul străine.  Armand Lanoux în Bel Ami spunea : bolnav de război, e o boală incurabilă ... Spunea adevărul, conștientizând că avem în interior un mecanism defect. Ne naștem cu această boală incurabilă, iar în consecință avem tendința de a ne lupta cu eul numărul 1, eul numărul 2, eul numărul 3... așa cum se perindează anotimpurile. Din acest motiv pastorii nu au dreptul sa propăvăduiască Biblia prosperității, din acest motiv speakerii motivaționali, psihologii nu vorbesc despre paradis, despre o lume în roz, pentru că fiecare are în fața sa ca punct de poticnire problema, acel gol interior  care ne dă dureri de cap.  

Prin urmare, dimensiunea în care trăim ar fi inocentă dacă lumea noastră interioară nu ar avea prăbușiri, explozii, pustietate. Așadar, soluția eliminării acelui vid e să plecăm genunchii și să cerem acele piese-lipsă, să cerem ceea ce era în noi de la începuturi ca să putem egala interiorul cu exteriorul.