Știu că voi ăștea „perfecți” suferiți cel mai mult, pentru că adevăratele trăsături de caracter se dobândesc numai prin suferință. Ca un inel să strălucească în splendoarea lui, trebuie, mai întâi, să treacă prin foc. Dar un inel frumos mă face să mă văd limitată, mică și fără valoare. Să cred că m-am născut cu un mecanism care mă ține în timp, veșnic imposibil de a-mi găsi identitatea. Să cred că între mine și între voi există o prăpastie încă de la naștere. Că nu exist eu sau că nu existați voi. Să trăiesc într-o confuzie în timp ce-mi îmbrățișez frontierele.
Dacă vreți să îi ridicați pe cei se află în urma voastră, dați-vă jos eul pe care îl afișați în societate, acel eu încorsetat în norme, maniere, strategii proprii și fiți oamenii care trebuie să plătească pentru momentele de fericire. Vreau să va văd după porțile lagărului de concentrare, în care stau prinsă, îmbrăcați în aceeași uniformă ca și mine, să nu cred că ați fost dintotdeauna liberi.
Uneori am impresia că ne prăbușim în același timp, voi cei puternci și noi cei care nu ne putem adapta la regulile jocurilor, dar voi vă ridicați fără să fiți văzuți de nimeni în timp ce noi ne pierdem sensul, demnitatea de a ține capul ridicat, dorința de a face semn universului, de a lua atitudine, pentru că ne rezumăm la ceea ce vedem în noi și, astfel, rămânem la o singură opțiune. Evoluați, făcând față destinului și totuși rămâneți cei ce ați fost de la început-oameni, iar oamenii sunt ființele capabile să trăiască o sută de stări. Vă rog, nu le mai fardați, fiți oameni măcar pentru noi, oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu