Mulţumirea

   Viaţa e ca o clipire de ochi. Nici nu îţi dai seama când trece. Ajungi la bătrâneţe şi te gândeşti cu frică că într-o zi corpul tău va putrezi în sicriu, iar numele  tău  va ajunge să se elibereze din gurile oamenilor o dată pe an, la cimitir, de Paştele Blajinilor. Teama asta ne inundă regulat, aducându-ne la disperare. Şi atunci cerem timp, vrem timp. Timp pentru ce? Pentru a întemeia o familie, a construi o casă, a cumpăra o maşină de marcă bună, a mânca bine, a avea un serviciu bine plătit. Timp ca toate nemulţumirile noastre să le prefacem în scopuri. Timp pentru a număra la bătrâneţe ceea ce avem ca să ne facem moartea mai dulce. Timp pentru a ne consola. Timp pentru a ne cântări valoarea noastră  în raport cu a celuilalt, pentru a măsura înălţimea bucuriei noastre în raport cu a celuilalt. Timp pentru acele trăiri emoţionale, intense care totdeauna sunt plănuite în viitor şi pe care le numărăm, răscolind în noianul de amintiri care se depozitează în noi, în plină taină.
  Câţi au trăit bucuria clipei? Momentele în care  nu rivalizăm cu lumea şi ne bucurăm de ceea ce ne este rezervat?
   Prezentul nostru e fictiv pentru că nu avem tăria de a fi mulţumiţi, iar mulţumirea vine dintr-o inimă sinceră, inimă care are nevoie de modelare. Prezentul nostru e ca o sticlă goală, pentru că plinul ei a fost furat de veşnicile noastre lamentări. Atunci când începem să fim recunoscători pentru fiecare moment, abia atunci înrămăm în albumul vieţii pozele unui personaj împlinit. A fi mulţumit e o mare provocare, mai ales când lumea ta se face praf şi când rănile sângerează. Totuşi, căutând mulţumirea, cauţi defapt semnificaţia lucrurilor, cauţi profunzimea lor, cauţi har.

Se poate mai bine pentru Moldova

Viaţa în Moldova e deplorabilă. Când se pare că gata-gata ne înecăm, ne vin ajutoare din partea altor ţări. Uneori se pare că salvarea e în fondurile nerambursabile, doar că din toate acestea rămâne acel "ni se pare", pentru că fie aceste fonduri vin ca o căprioară în cuşca leului şi se pierd pe acolo, prin ierarhia de vârf, fie ajung să îmbogăţească patrimoniul proprietăţii publice, care la scurt timp devine ţintă pentru cetăţenii ce au învăţat că  trebuie păstrate doar acele lucruri care aparţin  familiei.
     Mergi pe stradă şi vezi oameni cu chipuri obosite şi pline de deznădejde, pentru că sărăcia a făcut din ei nişte sclavi la ei acasă. Moldoveanul e glumeţ din fire şi mai încearcă să ia viaţa peste picior, dar nici  gesturile lui îndrăzneţe de a întoarce spatele crudei realităţi, nu-i aduc mai multă alinare. De 23 de ani până şi gluma  se transformă în scârbă, mai ales când ne uităm cum vestitele noastre "elite" politice fac circ, în timp ce sute de mii de cetăţeni duc jugul existenţei. Concetăţenii mei s-au învăţat să trăiască molcom, unii ar spune mai dur: în genunchi! Disperarea i-a supus. Aşa cum a remarcat un unchi de-al meu: dacă mâine pâinea ar fi 20 de lei, moldovenii s-ar revolta puţin, dar tot ar cumpăra-o, împăcându-se cu starea lucrurilor.
    Cred că salvarea nu ne vine din partea conducerii, pentru că ea nu ne mai reprezinta şi nici nu am certitudinea că ne-a reprezentat vreodată. Degeaba sunt partide de stânga, dreapta, centru...fiindcă  niciuna din ele nu va dori să preia rolul de martir şi să lupte pentru viaţa cetăţenilor de rând. La noi, în sfera politică, domneşte principiul Homo homini lupus est  (omul este lup pentru om).
Totuşi, sunt de părerea că există o salvare şi pentru Republica Moldova.
     Această ţară are nevoie de o schimbare de mentalitate. Dacă lucrurile de la cap se strică, atunci de la cap se pot vindeca. Pasul de "şah-mat" e să schimbăm acel cap. Ca să terminăm cu apogeul dramelor din ţară, e absolut necesar să facem recrutări, să-i scoatem din toatre ascunzişurile pe acei oameni de care este mândră societatea. Avem nevoie de echipe de lideri la nivel local.  Nu e neapărat nevoie să le cântărim diplomele şi premiile, trebuie pur şi simplu să-i găsim pe cei ce pot să se dedice unei cauze nobile. Trebuie să dezvoltăm voluntariatul, să-l facem un mod de viaţă real. Doar zece oameni deştepţi, strânşi într-o echipă se pot împotrivi unor avalanşe de nedreptăţi. Nu trebuie să ne fie frică de faptul că cei din conducere deţin din umbră puterea absolută, pentru că această putere o deţin doar oamenii slabi! Sunt absolut sigură că în fiecare comună există tineri, maturi care contribuie la dezvoltarea lor personală şi aceştea, de regulă, nu pot rămâne impasibili la viaţa comunităţii. Ei vrând-nevrând devin reprezentativi pentru comunitatea lor. Nu e nevoie să se caute între ei, ei deja se cunosc, pentru că orice om are relaţii sociale cu oameni din acelaş aluat, e nevoie doar să se asocieze! În Moldova sunt în total 1681 de localităţi dintre care 5 au statut de municipii şi alte 60 statut de oraşe. Dacă în fiecare localitate ar exista minim o echipă activă, ţara ar fi pusă pe roate. Prin aceste echipe vom putea stopa vânzarea de inteligenţă pentru pieţele din afară. Prin aceste echipe vom putea pune presiune pe autorităţi, astfel încât acestea vor sesiza că avem un cuvânt greu de spus. Dar cel mai important, prin aceste echipe putem educa semenii noştri, construind astfel generaţii cu gândire şi viziuni noi! Nu e imposibil, cu cât sunt mai mulţi oameni buni adunaţi, cu atât şansele de schimbare cresc! Dacă dintre noi nu se vor ridica luptătorii, ţara asta va fi împânzită de cancerul corupţiei şi apoi va deveni pradă celorlalte ţări.