Viaţa e ca o clipire de ochi. Nici nu îţi dai seama când trece. Ajungi la bătrâneţe şi te gândeşti cu frică că într-o zi corpul tău va putrezi în sicriu, iar numele tău va ajunge să se elibereze din gurile oamenilor o dată pe an, la cimitir, de Paştele Blajinilor. Teama asta ne inundă regulat, aducându-ne la disperare. Şi atunci cerem timp, vrem timp. Timp pentru ce? Pentru a întemeia o familie, a construi o casă, a cumpăra o maşină de marcă bună, a mânca bine, a avea un serviciu bine plătit. Timp ca toate nemulţumirile noastre să le prefacem în scopuri. Timp pentru a număra la bătrâneţe ceea ce avem ca să ne facem moartea mai dulce. Timp pentru a ne consola. Timp pentru a ne cântări valoarea noastră în raport cu a celuilalt, pentru a măsura înălţimea bucuriei noastre în raport cu a celuilalt. Timp pentru acele trăiri emoţionale, intense care totdeauna sunt plănuite în viitor şi pe care le numărăm, răscolind în noianul de amintiri care se depozitează în noi, în plină taină.
Câţi au trăit bucuria clipei? Momentele în care nu rivalizăm cu lumea şi ne bucurăm de ceea ce ne este rezervat?
Prezentul nostru e fictiv pentru că nu avem tăria de a fi mulţumiţi, iar mulţumirea vine dintr-o inimă sinceră, inimă care are nevoie de modelare. Prezentul nostru e ca o sticlă goală, pentru că plinul ei a fost furat de veşnicile noastre lamentări. Atunci când începem să fim recunoscători pentru fiecare moment, abia atunci înrămăm în albumul vieţii pozele unui personaj împlinit. A fi mulţumit e o mare provocare, mai ales când lumea ta se face praf şi când rănile sângerează. Totuşi, căutând mulţumirea, cauţi defapt semnificaţia lucrurilor, cauţi profunzimea lor, cauţi har.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu