Accentul meu de moldoveancă

 

 De la un timp m-am gândit că pe blogul meu ar fi perfect să scriu despre banalități, pentru că articolele pe teme serioase îmi iau nu doar ore întregi de documentare, ci și zile, iar programul meu nu-mi perimte.

    Mie, cel puțin, îmi place să citesc despre banalități, pentru că au formule simple, iar lucrurile simple dau un gust autentic vieții. Astfel, azi vreau să vorbesc despre accentul meu, accentul meu de moldoveancă de la Chișinău.  De ce de la Chișinău? pentru că aproape toți românii care află că sunt basarabeancă, îmi zic că sunt de acolo. Pentru ei, Basarabia, în primul rând, e Chișinău, dulciuri de la Bucuria și vin de Purcari. Ieri, un amic, într-o convorbire telefonică, m-a întrebat unde mi-am pierdut accentul din capitală, la care am vrut să răspund revoltată: Ba da, el este!

Paradoxal e că anul trecut am vrut foarte mult să am un accent românesc și, bineînțeles, să vorbesc o limbă frumoasă, dar din păcate am înflorit-o cu mai multe rusisme. Cel mai dificil moment pe care încă nu l-am depășit este faptul că trebuie să vorbesc cu basarabenii în limbajul de acasă, iar cu românii limba literară ca să mă fac înțeleasă. Și acest comportament mă face să mă simt duală, falsă. Uneori, în cameră mă dau în spectacol, mimând aceste diferențe, revoltându-mă asupra ființei mele neputincioase. 

  Aproape toți basarabenii vorbesc un limbaj stâlcit, un limbaj al lor, de la copii până la înalți demnitari de stat, mai ales în mediile neoficiale. Atunci când iei decizia de a vorbi româna de la școală, îți iei angajamentul de a lupta cu tine însuți, apoi cu cei din jur. Am avut multe astfel de tentative, dar au eșuat toate, până când am început să  combin aceste elemente într-o vorbire unică. Unii dintre amicii mei băcăuani sunt obișnuiți cu aceste explozii de culoare.

 Uneori, în România mă simt ca la grădina zoologică, pentru că mulți români mă roagă să le povestesc ceva doar ca să-mi audă accentul. Anul trecut am fost crainic la un radio studențesc și de fiecare dată trebuia să întreb colegii mei români dacă pronunț corect, pentru că aici multe cuvinte au un accent diferit. Râdeam de ei și ei de mine.

   Deși uneori mă simt prost pentru că fraze care sunt o normalitate acasă, aici sunt de-a dreptul amuzante, îmi place să fiu așa cum sunt. E frumos să fii basarabeancă în Bacău! Probabil pentru că toți românii îmi pun o sută de întrebări despre mine, despre țara mea. Îmi amintesc că mă apropiasem de un domn ca să-l întreb traseul unui anumit autobus care, aflând că sunt basaraneancă, se bucura ca un copil, fața lui exprima atâta entuziasm încât o clipă mi s-a părut că ceva e în neregulă cu mine. Din respect a vrut să-mi sărute mâna. Cel mai mult îmi place să spun de unde vin taximetriștilor. :))

Sunt oameni foarte deschiși, și în cele câteva minute de mers cu mașina, ne povestim o jumătate de viață.  Unul din ei a crezut că sunt ardeleancă. Tind să cred că accentul meu, indiferent cât de ridicol e pentru unii, deschide suflete.