Gânduri de noapte...

  În seara asta am un cap plutitor, defapt simt că plutesc toată: și eu și camera...
Aștept încă puțin, poate camera mea începe să se descompună ca un vis și să plutească în van. Să fiu luată de vântul proaspăt de afară. Am geamul dechis! Demult am așteptat să-l deschid seara, iar acum mă bucur ca o hoață căreia i-a reușit un plan. Aș fi vrut să citesc în seara asta, dar fiecare cuvânt se perde în apele adânci ale gândurilor mele. Mă uit peste paginile unei cărți vechi în timp ce ascult ticăitul ceasului pe care-l port la mână. Aceste mișcări timide îmi amintesc de nopțile petrecute la bunica, de serile când mă trezeam și ascultam acel misterios cântec al străinătății. Ca să șterg senzațiile neplăcute care mă invadau subtil, încercam să îmi proiectez, cu ajutorul imaginației, camera de acasă. Când reușem să o construiesc și să îmi convertesc ființa la dimensiunea creație mele, mă simțeam fenomenală.

   Afară vântul fredonează valsul valurilor mării. Îmi îmaginez o mare de un  verde fermecător, în care se scaldă lumina unui far, exact cum a fost descrisă de Vladimir Ognev în cartea" Verde, roșu, verde". O mare nesupusă și încrezută în libertatea pe care o deține. Nu, nu rezist, trebuie să vad ce se întâmplă dincolo de geam. Trag draperia și mă uit în noapte ca în adâncul unei fântâni. Afară vântul împrăștie cerneală. Am remarcat mai demult că Bacăul nu are stele sau nu are un cer cu stele care să fie proiectat deasupra căminului meu. Să fi fost tot vinovat  regimului lui Ceaușescu pentru furtul stelelor? E trist să te uiți la un cer nocturn fără lumini, astfel fără să-mi dau seama, mă strecor în amintiri. Mă vad, mergând pe drum, alături de bunicul meu, întrebându-l ceva despre univers, nu mai eram atentă la drum, pentru că încercam să inventez constelații. Comparam lumina lor cu cea care se scurge prin vitraliile unei biserici care se înălța frumos deasupra satului. Nu mai știu dacă bunicul mă ținea de mână, era mai rece de felul lui și uneori mi se părea absolut respingător, eram mult prea sensibilă în comparație cu sora mea și plângeam ori de câte ori striga la mine. Nu știu de ce, dar în acea seară îl admiram. Și acum îmi apare un bărbat frumos, înalt, slab și ochi care aveau un șarm al lor.
 Nu reușesc să îmbrățișez trecutul așa cum mi-aș dori, pentru că  zgomotul unui  tren trece prin mine ca o undă tăioasă. Zgomotul unui tren, zgomotul timpului sau  zgomotul unui destin- aceeași dramă posomorâtă. Uneori pare că e glasul unei balene ce și-a pierdut puiul. Mă întorc ca să mă așez în pat, privesc tavanul în timp ce fredonez versurile: Zile fericite, ne jucam prin curte/ Vara nu se termina, apoi brusc trec la refren, care are un cuvânt frumos : Fercireee... încercând să îmi imaginez fericirea în alb-negru, exact ca în clipul trupei Vama. Uitându-mă în tavan îmi amintesc mereu de fresca "Crearea lui Adam" a lui Michelangelo, din Capela Sixtină. Acea atingere fină de degete, acea conexiune inocentă... Îmi amintesc că atunci când țineam pensula în culoare de ulei, visam să îmi pictez tavanul dormitorului din viitoarea mea casa. Închid ochii și încerc să adorm.