Decuplez amintiri

Am prea multe de făcut azi și când am prea multe, nu fac nimic. Așa mi se întâmplă mereu. Îmi vine să-mi iau lumea în cap și să fug în parc, să mă refugiez acolo, în scrânciob și să visez, să pescuiesc amintiri. Acea bucată de lemn cu lanțuri de fier să penduleze în timp, iar eu să ghicesc care-i energia potențială și care-i cea cinetică. Așa, din fizică mi s-au imprimat doar cuvinte pe care nu pot să le explic și nici nu are rost că doar un geniu nu este mai fericit decât un om prost și dacă ar fi repartizată fericirea în funcție de capacitățile intelectuale, mi-aș scrie formule pe frunte.
 Când scrânciobul se ridică spre cer,  simt că încearcă să mă arunce peste parc, direct în satul meu. O să-i spun mamei că am mai făcut progrese când e vorba de spațiu. Ca să rezolv o problemă la geometrie, mereu trebuia să-mi imprevizeze o figură geometrică, să-mi arate înălțimea pe care o cunoșteam din condiția problemei. O să-i spun mamei că știu să îmi apropii locurile dragi prin imaginației, știu să le decuplez și să le plasez acolo, în inimă. Și când scrânciobul încearcă din nou să mă arunce în brațele văzduhului, simt că mă trezesc într-un corp mic, în alt scrânciob, în fața unui apus superb. Privesc petele strălucitoare de roșu și oranj, privesc soarele care găurește cuminte pânza cerească, topindu-se ca o bucată de unt în tigaie. Mă scufund în culorile care trăiesc pe cer, apoi mă trezesc ca dintr-un vis când tata mă roagă să schimb versurile pe care le tot rod de corzile vocale. Mă uit în ochii lui căprui care par mai vii decât cerul. Îi cercetez privirile lui misterioase și îmi zic că o să am un soț la fel de frumos ca tata. Cand scrânciobul se retrage, văd perdelele de un albastru închis ale bunicii pe care sunt niște bujori durdulii. Acele flori la lumina becului par că învie, că își desfac tandru petalele. Pe perete are o imagine de ceramică, în relief. Stă o fată cu un corp subțire, de o plasticitate surprinzătoare. Mereu mă uitam vulpește la ea, căci aveam senzația că imediat cum întorc spatele, ea se mișcă. După ce citisem din  legendele Olimpului, mă gândeam dacă nu cumva e vreo zeță blestemată și dacă nu a ajuns într-un mod misterios din Grecia Antică în casa bunicii. În fața mea văd fotoaparatul care se deosebea mult de cele obișnuite. Era de fier, tata îl cumpărase când lucrase în Iakutia și era adaptat la acele ierni siberiene. Uneori îl luam fără să știe și imitam  adevărații profesioniști. De când mă țin mine, nu a funcționat niciodată...
Închid ochii și văd ceapa proaspătă plutind în ciorbă, văd mâinile mamei care strâng rapid resturule de pe masă, mi se face foame...
Ușa de la sufragerie e deschisă, iar razele invadeaza camera spațioasă. Alergăm rapid să ne ocupăm locurile, iar mama ne strigă să ne spălăm pe mâini, pe tata nu-l mai vad, când era el, uram ciorba, iar când deja îmi place, el nu mi este...