Dor de timpuri...

    De câteva zile mi-e un dor nebun de biblioteca sătească. Vreau să stau la masa aceea galbenă și roasă, nu aici în confort; Vreau să urmăresc iepurașii de soare care se mișcă ușor pe perdelele groase de un verde deschis, să simt foșnetul copacului de castan ce poartă o conversație tainică cu el, Cronos, în timp ce aștept câte o rafală de vânt să pătrundă prin fereastra întredeschisă și să-mi mângâie  creștetul, fâcându-mi unele șuvițe să plutească aidoma unor aripi de păsări care se îneacă în albastrul cerului. Vreau  să ating cu încheietura mânii paginile unei cărți vechi, să simt mirosul ei, să admir literele, apoi să mă las dusă în universul plăzmuit de sensuri, de semnificațiile care se nasc sub ochii mei.  Mi-e un dor nebun de o carte scrisă în perioada postbelică, o carte care pe prima foaie să aibă undeva jos imprimat Chișinău 1978 sau 1985 sau... 

   În minte îmi stăruie imaginea lui Stănescu care îngenunchiase în fața statuii lui Ștefan cel Mare în capitala Basarabiei. În raion mai avem o statuie a marelui domnitor, mi-ar plăcea să fi îngenunchiat și acolo și să vad urma genunchiului său, urma geniului său. Mi-e dor de scriitorii români, de lecțiile de română. Mi-e dor să vorbesc despre cât de ciudat era Blaga, cât de îndrăgostită aș fi fost de Eminescu dacă s-ar fi născut în secolul 21, mi-e dor  să mă mir că Vieru scrie și despre iubită, nu doar despre mamă, apoi să mă gândesc de ce în poezia Făptura mamei văd doar niște tălpi, tălpile mamei care au facut un legământ cu pământul. Vreau să-mi mai spună vreun profesor că e mama vreunui poet,  poate a lui Labiș, poate  a lui Mircea Cărtărescu. În clasa a 5-a,  în sala unde aveam lecția Istoria Artei, am văzut o poză de a lui Esenin, profesoara ne-a spus că e fiul ei.  Ce să zic? i-am spus că are 
un fecior frumos. 

    Vreau să nu-mi pese că sunt unica din clasă care crede că finalul romanului Pădurea Spânzuraților e cel mai perfect final; Să declar din nou cu înflăcărare că am mai adăugat un personaj puternic de la care să mă molipsesc de valoroase trăsături de caracter. Sună așa de ciudat: a te molipsi de trăsături de caracter!  Vreau să simt acea încordare dureroasă care îmi frământa ființa ori de câte ori mă gândeam la acel Ilie Moromete ce a ajuns să simtă ultimul strop de fericire într-o roabă dusă de cel mai mic dintre feciori; Să îl văd pe tata din Ultima lună de toamnă și să-mi doresc să îmbrățișez toți bătrânii uitați de copiii lor; Să trăiesc în Moldova druțiană  din Frunze de dor sau Doina, căci Doamne! am putut să o construiesc ca un arhitector cu har: să o simt, să o aud, să o miros și să o păstrez pentru mine.  Mi-e dor să întreb disperată cum pot șterge o urmă de vopsea pe care a imprimat-o pisica pe coperta unei cărți împrumutate. Vreau din nou să mă simt un mic scriitor, să inversez caietul în timp ce citesc un eseu, să mâ ghidez după săgeți  și să privesc amuzată cum profa se preface că nu-mi observă dezordinea.