Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată.

Simt că nu mai pot, că tot ce construiesc în mine se risipește ca o dună de nisip. Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată. Lupta pentru a mă câștiga e ca o încercare de a căuta o fântănă într-un pustiu. Și priveliștea în care un nebun sapă pustiul e vrednică de o comedie amară. Uneori cred că egalitatea nu există, că nu-i decât un concept filosofic născut în minți aflate în delir, pentru că această egalitate ridică la suprafață iluzia alegerii: direcția spre a fi cineva sau nimeni. Lucrurile pe care le fac sunt ca jucăriile contrafăcute cu zgârâituri made în China. Dacă există cineva care îmi suportă greșelile, ar fi mai mult decât supraom. Simt uneori că sunt o eroare de sistem și că viața mea ar trebui dăruită celor care au voința de a schimba până și forța de gravitație a pământului, dar care au doar câteva ore de trăit. De la dimensiunea cuvântului până la dimesiunea faptei sunt ieftină, murdară și ruptă din context. Și nu îmi mai spuneți că sunt puternică, pentru că îmi înveliți adevărata imagine într-o folie colorată care îmi transformă lipsa de conținut într-o depresiune abisală. Nu sunt omul care ar avea în aripi responsabilitatea, puterea de a investi în lucrurile de zi cu zi pentru că toate lucrurile pe care le fac, încalcă legile matematice, logica... Mi-e scârbă de această cerșetoare mizerabilă pe nume viață care mă umplă de valori imaginare și apoi râde de mine ca de un copil prost ce încearcă să schimbe decorul. Nu mă pot adapta în această lume, mi-e străin tolul, lucrurile, oamenii, eu...care îmi șifonez sufletul. Nu pot să strâng pentru mine forță nici din exemple, nici din cărți și nici s-o caut în Dumnezeu. Dacă aș avea posibilitatea, aș deveni suflarea amintirilor mele. M-aș descompune în trecutul meu, evitând să-mi fac incomodă ființa. Pur și simplu nu mă mai suport...