Conversaţii de facebook.

Aşa cum am spus într-una din postări, îmi plac lucrurile banale. Aşa că m-am decis să postez o conversaţie care nu necesită mult efort intelectual, dar care mi-a făcut puţinul timp liber plăcut.

X: Ştii să joci remmy?
Eu: Nu. De ce?
X: Voiam să joc, de aia. :))
Eu: Am impresia că vorbesc pe facebook cu o reţea secretă de complotişti.
Eu: :))
X: Ai o impresie proastă. :))
Eu: Ori nu, ori sunt paranoică.
X: Paranoică, sigur.
X: :))
Eu : Vai, cât de sincer eşti! :))
X: Aşa sunt eu. :D
Eu: Mă bucur, am nevoie de oameni care să-mi pună oglinda-n faţă. :))
X: Nu ai o oglindă în casă? Ciudaaat! :))
Eu: Sunt mici şi nu pot să văd realitatea. :))))
X:Realitatea nu o vezi în oglindă. :D
Eu: Unde atunci?
X: În realitate.
Eu: Aşa faci tu? Reuşeşti să distingi subiectivul de obiectiv?
X: Vorbim de realitate...
Eu:Şi realitatea cum e? Obiectivă sau subiectivă?
X: Obiectivă.
Eu: Atunci poţi să răspunzi la întrebarea mea de mai sus.
Eu:  :D
X: Aia cu reuşitu'?  Nu e uşor să distingi, din punctul meu de vedere. Poate sunt eu mai idiot.
Eu: "Nu e uşor", n-ai spus că nu reuşeşti. :D
X: Nu e uşor să disting, deci nu reuşesc.
X: Mulţumită?
Eu: Nu e corect gândit. Şii de ce? Pentru că cei ce o disting uşor nu înţeleg o iotă din realitate. Ea nu e simplă, trebuie să te zbaţi ca să înţelegi.
X: Ce mai bâzâie o muscă.
Eu: Pe facebook?
Eu: :)))))
X: Da' de unde? E prin faţa moitorului, tot încerc să o prind.
Eu: Sigur e reală?
Eu: :D
X: Da, bre.
Eu: Aşa, acum ai mai multă încredere în tine prin faptul că vezi realitatea sau tot idiot te simţi?
X: Idiot nu m-am simţit niciodată.
Eu: Păi, dacă zici că poate "sunt eu mai idiot" şi nu te simţi, de unde ai tu certitudinea că nu distingi realitatea?
X: Eu doar am presupus că tu ai crede asta după ce am zis că nu disting SUBIECTIV de OBIECTIV.
X: Ioooi, măi..
Eu: Aş crede ce?
X; Vorbim împreună şi ne înţelegem separat.
Eu: :)))))
Eu: Eu mai vorbesc cu două persoane pe subiecte diferite.
Eu: Dar nu-i pe asta, am vrut să te provoc un pic :))
X: Şi ţie îţi plac discuţiile în contradictoriu?
Eu: Îmi plăceau acum doi ani. De când sunt în Bacău, m-am "aplatizat".
X: Pentru că nu ai cu cine? Îţi schimb eu viaţa dacă vrei. :)))
Eu: Da!
X: Da, ce?
Eu: Aveam un coleg cu care m-am contrat veşnic, la toate. Mi-e dor teribil de el, deşi în a 12-a am vrut să plec la un liceu din Chişinau din cauza lui.
X: Eu mă contraziceam cu o fată mereu.
Eu: Îi simţi lipsa?
X: Da.
X: Eu aş vrea să mă contrazic, dar nu am cu cine.:)) Mai vorbesc cu ea, dar rar.
Eu: Eu nu mai vorbesc cu el, e plecat în SUA de câţiva ani. Gata, s-a stabilit, ne contrazicem pe orice! :))))))
X: Nu e posibil. Nu o să stai în Bacău forever şi nu vreau să-ţi duc dorul. Chiar dacă nu te-am întâlnit sau nu o să te întâlnesc vreodată.
Eu: Si dacă îţi fac viaţa insuportabilă?
X: N-ai să stai aşa mult în Bacău ca să ajungi la acest punct maxim. :D

***
Eu: Cred că arma psihologică e cea mai cruntă răzbunare.
X: Dar unii sunt aşa de proşti că nu înţeleg ce le spui.
Eu: Îs deştepţi, crede-mă! :))
X: De ce spui asta?
Eu: Pentru că nu înţeleg ce le spui. Ca să fii rănit, trebuie să înţelegi.
X: Ce mă disperă musca asta! Nu mai pot...
Eu: Eu ies, somn uşor.
X: Ok.
X: Eu mă lupt cu muştele, noapte bună. :*

***
Eu: Somn uşor.:))))
X: Da' nu mi-e somn. Ori încerci "să-mi faci vânt"?:)))
Eu: Şi ce? Cum e posibil să-mi pui negaţii, aşa, pe nemâncate? Lasă-mă în seara asta să pun eu punctu'.:))
X: Nu ai argumente, nu ai nimic împotrivă, de asta mă tot alungi?:))
Eu: Da, orice metodă e binevenită dacă aduce roade.
X: Ţie nu ţi-a adus niciun rod că n-ai nimic ce spune împotrivă la ceea ce declar eu şi tot încerci să-mi faci vânt.
Eu: Cum nu mi-a adus? Îţi fac "vânt", deci e mai mult spaţiu. :))
Eu: Îţi sunt superioară prin faptul că văd dincolo de ziduri.

***
X: Să te simţi superioară te face să te simţi mai bine?
Eu: Nu, pentru că sunt unica şi mă simt singură :)))))))
X: :))))))

Eu: Eu ies. Zi-mi "noapte bună" măcar din respect. :)
X: Nu spun pentru că mi-ai propus asta, o spun din propria iniţiativă: noapte bună, somn uşor, vise plăcute şi te-am pupat. >:D<
Eu: Drăguţ, dar nu te pup. :D
X: Asta nu e drăguţ, dar eu măcar mă bucur că am făcut ceva drăguţ.
Eu: Tot eu te-am determinat să faci ceva drăguţ şi să te simţi împlinit. Pentru asta trebuie să-mi mulţumeşti dublu.
X: Nu, am făcut-o din propria iniţiativă. Nu mi-ai spus tu cum să mă exprim. Tu ai precizat doar "noapte bună", eu am dezvoltat după bunul meu plac.
X: Mai zi ceva.
X: Normal că nu mai ai ce să zici. :D
Eu: Mi-e somn (închipuie-ţi că spun asta cu un miorlăit de pisică).
X: Asta chiar e drăguţ. :D
X: Somn uşor. >:D<
Eu: Da' precizez că pisica are rabie :)))))))

***
P.S Publicarea a fost făcută cu acordul interlocutorului.

Nu există coincidenţe.

    Un amic pe facebook distrubuise un articol scris de Gabriela Enescu unde aceasta relata o experienţă frumoasă legată de una din cărţile care au înfluenţat-o mult şi care a fost de multe ori citită din cauza unor ambiguităţi ce stârnea curiozitate. Era lipsită de coperţi şi deci, misterioasă chiar de la început, pentru că nu avea nici titlu şi nici autor. Abia anul trecut, într-una din zile, în mod surprinzător o găsise la o librărie. Este vorba despre cartea "Corabia Timpului" scrisă de Monica Pillat, prin 1967. Cel mai fascinant lucru e că cineva îi scrisese un comentariu pe blogul său în care menţiona că această scriitoare locuieşte cu ea de ani buni în acelaşi bloc. Felul în care povesteşte bloggeriţa despre încercările ei de a-şi găsi curaj ca să o viziteze, m-a lăsat să simt furnicături în tot corpul pentru că mi-am amintit de o întâmplare de anul trecut. Eram într-un magazin Scond Hand, mă uitam la nişte cărţi când lângă mine venise o femeie în vârstă, dar cu o faţă agreabilă, distinsă chiar. A spus mai mult pentru sine că s-ar bucura să găsescă nişte cărţi în germană.
     Îmi plac conversaţiile cu bătrânii, au multe lucruri nespuse, multe secrete depozitate de-a lungul acestei călătorii imprevizibile prin timp, aşa că am întrebat-o surprinsă dacă ştie germana. A fost o întrebare banală pe care am aruncat-o din fugă că să prind firul unei conversaţii. Simţeam că e specială. Mi-a răspuns afirmativ şi că acest fapt e firesc pentru că rudele ei aparţin mai multor etnii. Printre altele mi-a spus că e nepoata lui Alexei Mateevici, apoi m-a întrebat blând dacă ştiu cine e acesta. Cum să nu ştiu? E autorul imnului "Limba Noastră", un mare luptător al limbii române de peste Prut!
   Când i-am spus că sunt basarabeancă, ochii ei au scânteiat. Ne simţeam ca doi oameni care s-au găsit într-o ţară străină. Sinţeam cum vorbele ei, originea ei îmi alină dorul de casă. A venit cu familia sa în Bacău pe timpul comunismului. Au fost progoniţi pentru ca erau o familie de preoţi. Mi-a spus că are un fecior care face teatru şi locuieşte în Botoşani. Mi-a dat numarul ei de telefon, adresa ei ca să o vizitez. Prozonieră a emoţiior, am îmbrăţişat-o. Avea o bucurie de copil.
     Am tot amânat de la o vinere, la alta vizita. Ba mă gâdeam că trebuie să îmi aştept bursa ca să iau ceva dulce cu mine, ba că am un program încărcat. Atunci când am strâns curajul de gât şi m-am gândit să-l car cu mine, am realizat că pierdusem foaia cu adresa ei. Încă un om de valoare a trecut pe lângă mine şi l-am "scăpat". Mă gândesc acum că noi avem multe şanse să întâlnim oameni de calitate la viaţa noastră, dar îi ocolim într-un mod atât de obişnuit. Nu avem curajul să îi ţinem alături, nu avem curjul să îi observăm, nu avem curajul să îi recunoaştem. Adesea căutările noastre se rezumă la ei şi cu toate acestea ne încăpăţinăm să-i vedem lângă noi. Şi cum Gabriela Enescu întreba în articolul ei dacă noi credem în coinciedenţe, tind să-i răspund că ele nu există.