Scriere liberă...

 Cel mai greu pe lume e să iubeşti.E mult mai uşor să te minţi, să pretinzi că ai sentimente pure.
E greu să fii o individualitate, e mai uşor să intri în rolul unei individualităţi. E greu să te auto-observi. E mai uşor să cunoşti,dar e mai greu să conştientizezi. E uşor să oferi supremaţia unui "Eu" în această luptă multiplicată a gândurilor, e mai greu să le stârpeşti pe celelalte  "Euri" care au pretenţii asupra a ceea ce gândeşti, ceea ce eşti.E greu să devii fiinţă, e mai uşor să iei forma unei fiinţe. E uşor să fii un retardat cu atitudine,e mai greu să devii autentic.E greu să te laşi umilit, e mai uşor să te faci comod  în culoarea dominantă a societăţii.E greu când pierzi, dar e mai greu să nu ai nimic ca să pierzi.
E greu când cei la care ţii, te părăsesc,dar e mai greu când te simţi singur în mijlocul unei lumii gigantice.E greu să lupţi,dar e mai greu să fii lovit şi să nu te poţi apăra. E greu când ai amintiri amare,dar e mai greu să te impaci cu ideea că trebuie să renunţi la viitor.

Sentimentele-maşinărie producătoare a propriului univers.

Pentru mine trecutul rămâne o iluzie, toată învălmăşeala aceea cu trecerea timpului devine din ce în ce mai indiferentă, apoi pur şi simplu inexistentă. Imaginile trecutului lucrează în mine aproape inofensiv. De la o acţiune care e precedată de alta, indiferent de intensitate , e o distanţă dintre capetele unui pod basculant ce aproape regulat se deschide cu acel calm şi precizie deosebită,plasând exact la mijloc o frontieră între trecut şi viitor. Partea cea mai valoroasă e că aproape orice mă influenţează afectiv. Deşi imaginile unei amintiri au dispărut cu desăvârşire din arhiva encefalului,păstrez adânc şi evlavios emoţiile acelui eveniment, care defapt confirmă în sine autenticitatea acţiunilor.Cu toate că deseori nu am argumente pentru a demonstra ceva ,rămân fidelă acelor sentimente care sunt rezultatul final într-un proces de metamorfoză evoluat în timp şi produs prin convertirea convingerelor aferente.
Unele amintiri au lăsat urme inedite care mă construiesc de fiecare dată când ceea ce simt  creşte în intensitate şi în volum aidoma unor plăci tectonice a căror activitate este influenţată de hipocentru. Visându-le cu ochii deschişi şi amplificându-le prin emoţii, lucrez la un tablou care devine imediat arbitru între spiritualitate şi lumea materială , balansând până când cea dintâi devine învingătoare. Acea contemplaţie sublimă bazată pe imaginaţie şi pătrunsă de acea energie emoţională , construiesc în prealabil maşinăria producătoare a propriului univers. Astfel, amintirile îmi devin nişte pagini recitite cu un cod al inimii, proiectând astfel creativitatea, imaginaţia şi raţiunea în formula care mă defineşte.

Dramă de Octombrie

Pe-aleea  unui parc tomnatic,
Uitat de-al lumii haus
Un tânăr mizantrop îşi ceartă umbra,
Ascunsă-n stare de repaus.

Iar paşii lui se pierd molatic
Ca mici epave-n valurile vremii
Şi ochii îi sclipesc sălbatic
În praful negru şi senin al serii.

Sufletu-i înzăpezit,
Se lasă-n trupul său de-argint,
Iar păru-i castaniu şi falnic
Se-aruncă-n undele de vânt.

În urma lui, în vals măreţ,
Se-avântă frunze ruginii
Şi se tot pierd ca prin nămeţi
Cete de fluturi plumburii.

Iar vechiul cer-etern maestru,
Îşi ridică ale sale negre pleoape
Şi leagănă-n priviri eroic
O pagină de noapte
Lăsând petale de lumină
Să se scufunde adânc în ape.

Din depărtări,
Prin trandafiri secaţi de viaţă,
Un chip dulce de copilă
În raza lunii se răsfaţă.

Şi păru-i plin de aur
I se lăsă viclean pe spate,
Cerşind cu ochii lui de maur
Mersul pierdut al apei.

Înger nocturn în haină albă
Cu ochi albaştri de cristal
În mâini ea ţine-un smoc de nuferi,
Iar la gât un talisman oriental.

El o priveşte-nspăimântat
Ca pe-o fantazmă rece
Şi sufletu-i cuprins de-un suplu tremurat
Ca-n dansurile aztece.

Limbi de foc
Sângele-i înfierbântă
Şi inima-i se molipseşte tragic
De-o patimă adâncă.

-O, frumoasă Betelgeuse
Nu-mi omorî chemarea
Căci pe aripa vieţii
Singurătatea mi-e chemarea.

Din nou prizonier al sorţii
A deveni mi-e teamă,
Mai bine-un sclav al morţii,
Ţinând al ei mahramă.

Guriţa ei trandafirie
Schţă un zâmbet amărât
Şi braţele şi le întinse
Să-i prindă gâtul dezgolit.

Pierdută-n lacrimi de amor
Ea ochii îşi închise,
Lăsând să cadă peste ei
Al timpului furtuni de vise.

-Adio, îngerul meu blond,
Fecioară adorată
Îţi voi păstra parfumul tău
De mândră aristocrată.

El faţa-n palme i-o luă
Sărutându-i buzele uşor,
Iar ea în lună se-aruncă,
Lăsând lumină-n tainicul său zbor.