Dramă de Octombrie

Pe-aleea  unui parc tomnatic,
Uitat de-al lumii haus
Un tânăr mizantrop îşi ceartă umbra,
Ascunsă-n stare de repaus.

Iar paşii lui se pierd molatic
Ca mici epave-n valurile vremii
Şi ochii îi sclipesc sălbatic
În praful negru şi senin al serii.

Sufletu-i înzăpezit,
Se lasă-n trupul său de-argint,
Iar păru-i castaniu şi falnic
Se-aruncă-n undele de vânt.

În urma lui, în vals măreţ,
Se-avântă frunze ruginii
Şi se tot pierd ca prin nămeţi
Cete de fluturi plumburii.

Iar vechiul cer-etern maestru,
Îşi ridică ale sale negre pleoape
Şi leagănă-n priviri eroic
O pagină de noapte
Lăsând petale de lumină
Să se scufunde adânc în ape.

Din depărtări,
Prin trandafiri secaţi de viaţă,
Un chip dulce de copilă
În raza lunii se răsfaţă.

Şi păru-i plin de aur
I se lăsă viclean pe spate,
Cerşind cu ochii lui de maur
Mersul pierdut al apei.

Înger nocturn în haină albă
Cu ochi albaştri de cristal
În mâini ea ţine-un smoc de nuferi,
Iar la gât un talisman oriental.

El o priveşte-nspăimântat
Ca pe-o fantazmă rece
Şi sufletu-i cuprins de-un suplu tremurat
Ca-n dansurile aztece.

Limbi de foc
Sângele-i înfierbântă
Şi inima-i se molipseşte tragic
De-o patimă adâncă.

-O, frumoasă Betelgeuse
Nu-mi omorî chemarea
Căci pe aripa vieţii
Singurătatea mi-e chemarea.

Din nou prizonier al sorţii
A deveni mi-e teamă,
Mai bine-un sclav al morţii,
Ţinând al ei mahramă.

Guriţa ei trandafirie
Schţă un zâmbet amărât
Şi braţele şi le întinse
Să-i prindă gâtul dezgolit.

Pierdută-n lacrimi de amor
Ea ochii îşi închise,
Lăsând să cadă peste ei
Al timpului furtuni de vise.

-Adio, îngerul meu blond,
Fecioară adorată
Îţi voi păstra parfumul tău
De mândră aristocrată.

El faţa-n palme i-o luă
Sărutându-i buzele uşor,
Iar ea în lună se-aruncă,
Lăsând lumină-n tainicul său zbor.