Oare ce-ar fii dacă o rază a eternităţii ca un arcuş dureros de vioară ar străpunge norii, surpîndu-i ca pe o biserică însetată de jertfă; ar tăia văzduhul cu aurul său, apoi s-ar scurge în pămînt, bătînd în scîndurile unui cavou ca o candelă a învierii. Atunci, din negura nopţii, cel ce va auzi dulcea mîngîiere a trezirii, va căpăta slobozenia şi se va naşte ca un înger din ape. Sub tăcerea libertăţii îşi va ridica fruntea în soare şi îşi va strînge o răsuflare din geana de vînt ce se lasă aevea unor frunze tremurînde...
- Ah, e atît de greu să dai vieţii o formă. Cu cît mai mult încerc s-o pătrund, cu atît mai mult sporeşte-n mister. Şi de ce n-ar fi adevărat? De ce n-ar fi viu Eminescu? L-au văzut plimbîndu-se prin cimitir, în Văratec, pe semne o căuta pe Micle. Nopţile se plimbă ca o stafie prin biblioteci. Ieri, de la Ministerul Învăţămîntului mi-au expediat o scrisoare dubioasă.
-Ah, pereţilor, de-aţi putea vorbi! Îmi simt tîmpla grea, căci gîndurile îmi năvălesc ca o avalanşă fierbinte în cap. Ascultaţi, voi cei ce vă duceţi existenţa în tăcere!
„Scumpă naţiune , ar fi greu să crezi că veşnicia m-a lăsat să-mi văd ţara care-şi trăieşte viaţa pe motoarele timpului. Totul curge ca într-un dulce delir dumnezeiesc, într-o uşoară toropeală care-mi subzistă în fiinţa întreagă. Astăzi Codrul ce-şi poartă canon peste veacuri mi-a recunoscut pasul, m-a inundat cu freamătul lui flămînd ca un clopot ce-şi cerne ecourile în văzduh, sub divina cupolă albastră. Îşi amestecase ramurile în pînza solară, aşteptînd parcă să-l întreb:
„Ce te legeni codrule
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt.”
Am stat tăcut îmbrăţişîndu-i vibraţiile, simţindu-i seva.Am făcut din suflet o fereastră deschisă ca teiul să-şi arunce vălul de aromă proaspătă ce odată i se împletea în părul buclat al iubitei.
-O, scumpă naţiune! Cît de nefericită eşti că nu-i asculţi cîntarea elogiacă, nu asculţi izvorul, nu-ţi asculţi inima. Poporul meu iubit care te pierzi între popoare, de ce îţi iei avînt în adîncul cerului, uitînd a te mai întoarce înapoi? Surprind aceeaşi ofilire în mers, aceeaşi vlagă în suflet, aceleaşi feţe crispate în mijlocul unui paradis care îşi trăieşte drama istovitoarei absenţe a dragostei.
Lacul ca un vitraliu îşi aruncă gelos valurile sticloase spre mal, în neputinţa lui de a ajunge pînă la stele.O fi cerşind un mesia pentru români.
Voi, cei care mi-aţi creat busturi, aţi rezervat operei mele rafturi întregi în biblioteci, mă purtaţi ca pe o comoară nedescoperită, lăsînd pulberea de praf ca un trudit călător să-mi sugrume mugurii cuvintelor. Cu ce vă înlocuiţi setea de înţelepciune? Unde vă sunt găleţile? Căci în trupul trist domnesc umbrele cu ascuţite colţuri. Apăsătoare v-a devenit lumina, amarnice forme de lut ce îmbrăţişati cu murmurul inimii golul prăpastiei.
Plîng peste urmele voastre de cenuşă, plîng odată cu cerul, căci voi îngropaţi geniul ce curge prin vene şi vă aduceţi aminte de el cînd cea din urmă clipă a curs prin fisura clepsidrei. Mă arde durerea în piept să ştiu că Basarabia e ruptă din trup, că buzele-mi sunt înţepate de sîrma ghimpată. Mă doare să ştiu ca mulţi nu-s români, că mulţi renunţă la patrie, neam, la istoria care a schimbat viaţa pe sînge. Mi-e frică să văd cum alegeti tăcerea în schimbul unor nimicuri... Iată, sunt numai răni care-mi sîngerează, văzîndu-vă orbirea.
Vă implor: condamnaţi exilul ce l-aţi pornit în tempul minţii, condamnţi bezna la care vă-nchinaţi, condamnaţi căderea căreia îi spuneţi zbor,căci nu asta vă e hărăzirea.
Al vostru, Eminescu. ”
-Auziţi ?! Dar ce vă e vouă, cînd aveţi din temelii indiferenţa! Staţi reci ca nişte criminali şi numai eu mă simt strivit de-a lui cuvinte...
M.O
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu