Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Sunt studentă la Bacău, un oraș cu oameni minunați, oameni de care nu poți să nu te atașezi, oameni care te impresionează prin simplitate, bunăvoință și o deosebită răbdare.
Când ajunsesem în oraș pentru prima oară, am rămas decepționată de liniștea și clădirile care păreau mohorâte și adâncite în întuneric ca soldații de teracotă din tumulul funerar al împaratului Qin. M-am gândit că e vreo clonă a orașului Ștefan-Vodă, care câteodată mi se pare blocat undeva în timpul  Uniunii Sovietice, din cauza  clădirilor sale vechi. Vara nu avusem acces la internet, așa că urma să-i descopăr tainele în cel mai natural mod, aflându-mă în interiorul mecanismului său, care s-a dovedit a fi un furnizor de trăiri inedite al căror preț nu-l pot determina încă.

   În prima dimineață am fost și mai uluită, când pe spațioasa stradă centrală abia dacă mai zăream vreun om, iar deasupra era ridicat un cer de plumb care impovăra și mai mult orașul-sihastru ce sub canonul tăcerei stătea smerit prin apropierea măreților Carpați. În minte încă îmi pulsa acel șuvoi viu de studenți din Chișinău, care, cu o aristrocrație în pași, se îndreptau spre universitate.  În cele câteva saptămâni petrecute în capitală imi făcusem deja o listă cu activități prin care credeam că sunt mai aproape (în faza mea de metamorfoză) de vietatea aceea superbă, desăvârșită pe nume fluture. Am avut posibilitatea să fac lucruri pe care mi le doresc de foarte mult timp și care, odată cu șansa de a pleca în România, mi se păreau mai reale, mai expresive, mai "dense" în conținut, ca apoi, trecând Prutul, să mă simt prinsă în propria plasă de vise...
   Totuși, starea mea de deznădejde care se lăsa în mod pregnant peste rațiune nu a avut timp să germineze, pentru că amabilitatea și căldura cu care  m-au sau mai corect ne-au primit, mi-a spulberat ceața de cimitir.
 Deși am un accent specific moldovenesc și uneori îmi lipsește coerența în exprimare, am fost acceptată ca volunar la radio. Profesoara mea de engleză și coechipierii mei mi-au acordat o șansă, o posibilitate de a evolua, gest pe care il prețuiesc mult. Îi mulțumesc profesoarei mele de franceză care m-a încurajat să particip la o competiție națională de dezbateri, devenind una dintre cele mai frumoase experiențe personale.
  Îi spuneam odată că sunt ofensată de faptul că românii din generațiile apropiate mie nu știu nimic despre noi, basarabenii, măcar faptul că limba rusă nu ne este limbă de stat, pe când noi, cu toată politica noastră pestriță, avem o idee mai mult decât superficială despre România, din cadrul lecțiilor de limbă română, istorie și geografie. Și ceea ce m-a surprins enorm era faptul că la următorul curs, doamna profesoară le-a prezentat colegelor mele câteva informații despre micuța Basarabie .Vocea ei blândă și acum parcă întreabă: "Știți cine a scris imnul Republicii Moldova?"
  În jurnalul meu virtual  cu amintiri am păstrat o discuție de la un interviu cu președintele Ligii Studențești și colegul său, care au dat dovadă de respect și cordialitate, motivându-mă să le solicit ajutorul, în cazul în care voi deveni victima unei discriminări. Dar cel mai extraordinar moment e faptul că am fost acceptată în familia unei biserci. Sunt parte din acest întreg, un mădular de la care cineva așteaptă eficiență.
Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Influența experiențelor negative vs influența experiențelor pozitive.

Fiecare dintre noi e construit dintr-o sumă de momente inedite. Unele pe care încercăm să le ascundem în cearșafurile uitării, undeva în adâncul sufletului nostru, în acel spațiu pe care căutăm al crede prăfuit, dar care de fapt e mai vizitat ca niciodată.Aceste numeroase reveniri se datorează durerii ce ne plasează mereu în fața vechilor răni, pe care nu le putem trata pentru că suntem imobilizați de realitatea aparent  delirantă. Iar altele pe care uneori cu lacrimi în ochi le îmbrățișăm cu toată ființa, sperând să le înviem, să le respirăm, să le simțim  vibrația aceea senină, simpla și transparentă.
   Eșecurile sunt adesea craponate de ființa noastră ca niște poveri pe care numai moartea le poate smulge, moartea și rugăciunea. Rugăciunea are nevoie de credință și perseverență, moartea se mulțumește cu un grăunte de dorință  ce a răsărit în solul unei rațiuni care a devenit obscură după încercarea de a înfrunta o furtună. Adesea alegem prima opțiune-moartea sau sinuciderea, fiind mai simplă ca proces. Suntem sclavi ale propriilor noastre decepții, momente jenante, caderi pentru că nu ne mai intereseaza eroismul, sacrificiul, preferând se ne "pliem" conform situațiilor, obișnuim să  oferim puțin și să cerem mult, transformând tot fluxul de idei moralizatoare într-un ambalaj ca formă, ineficient ca și conținut fiindcă acesta  nu are circulație în fapte.
  Alegem mereu calea cea largă, pentru că fie o credem mai ușoară, fie că ne place să mergem cu turma. Și astfel,  ne pierdem calitatea de a rămâne echilibrați, făcând loc pentru frustrare, orgoliu, obsesii, rămânând ancorați de fiecare prăpastie a vieții și adesea plutind după voia altora.
 Procesul este invers proporțional atunci când vorbim de momente fericite, momente care au ridicat la suprafață indentitatea noastră fără, în schimb, de a oferi vreo explicație despre consistența noastră spirituală,  lăsând o infantilă replică în subconștient precum că : exist pur și simplu pentru a fi acolo, înauntru și aici , afară în același timp.
  Dacă experiențele negre, care se prind de noi ca niște panglici de doliu, ne subjugă libertatea fără acordul nostru, atunci în mod contrar, încercăm să înrădăcinăm în noi clipele ce ne fac să ne simțim noi înșine. Uneori reușim să le reaprindem  și să ne bucurăm de moment, dar cel mai adesea rămânem încarcerați în trecut. Chiar dacă avem nevoie de amintiri care să ardă în noi ca niște făclii, datoria noastră este să trăim la modul "Prezent" și în nici într-un caz în calitate de prizonieri.
   Pentru a evita oricare din cele două extreme, e necesară o permanentă monitorizare a sinelui, a interacțiunii  lui cu mediul înconjurator...