Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Sunt studentă la Bacău, un oraș cu oameni minunați, oameni de care nu poți să nu te atașezi, oameni care te impresionează prin simplitate, bunăvoință și o deosebită răbdare.
Când ajunsesem în oraș pentru prima oară, am rămas decepționată de liniștea și clădirile care păreau mohorâte și adâncite în întuneric ca soldații de teracotă din tumulul funerar al împaratului Qin. M-am gândit că e vreo clonă a orașului Ștefan-Vodă, care câteodată mi se pare blocat undeva în timpul  Uniunii Sovietice, din cauza  clădirilor sale vechi. Vara nu avusem acces la internet, așa că urma să-i descopăr tainele în cel mai natural mod, aflându-mă în interiorul mecanismului său, care s-a dovedit a fi un furnizor de trăiri inedite al căror preț nu-l pot determina încă.

   În prima dimineață am fost și mai uluită, când pe spațioasa stradă centrală abia dacă mai zăream vreun om, iar deasupra era ridicat un cer de plumb care impovăra și mai mult orașul-sihastru ce sub canonul tăcerei stătea smerit prin apropierea măreților Carpați. În minte încă îmi pulsa acel șuvoi viu de studenți din Chișinău, care, cu o aristrocrație în pași, se îndreptau spre universitate.  În cele câteva saptămâni petrecute în capitală imi făcusem deja o listă cu activități prin care credeam că sunt mai aproape (în faza mea de metamorfoză) de vietatea aceea superbă, desăvârșită pe nume fluture. Am avut posibilitatea să fac lucruri pe care mi le doresc de foarte mult timp și care, odată cu șansa de a pleca în România, mi se păreau mai reale, mai expresive, mai "dense" în conținut, ca apoi, trecând Prutul, să mă simt prinsă în propria plasă de vise...
   Totuși, starea mea de deznădejde care se lăsa în mod pregnant peste rațiune nu a avut timp să germineze, pentru că amabilitatea și căldura cu care  m-au sau mai corect ne-au primit, mi-a spulberat ceața de cimitir.
 Deși am un accent specific moldovenesc și uneori îmi lipsește coerența în exprimare, am fost acceptată ca volunar la radio. Profesoara mea de engleză și coechipierii mei mi-au acordat o șansă, o posibilitate de a evolua, gest pe care il prețuiesc mult. Îi mulțumesc profesoarei mele de franceză care m-a încurajat să particip la o competiție națională de dezbateri, devenind una dintre cele mai frumoase experiențe personale.
  Îi spuneam odată că sunt ofensată de faptul că românii din generațiile apropiate mie nu știu nimic despre noi, basarabenii, măcar faptul că limba rusă nu ne este limbă de stat, pe când noi, cu toată politica noastră pestriță, avem o idee mai mult decât superficială despre România, din cadrul lecțiilor de limbă română, istorie și geografie. Și ceea ce m-a surprins enorm era faptul că la următorul curs, doamna profesoară le-a prezentat colegelor mele câteva informații despre micuța Basarabie .Vocea ei blândă și acum parcă întreabă: "Știți cine a scris imnul Republicii Moldova?"
  În jurnalul meu virtual  cu amintiri am păstrat o discuție de la un interviu cu președintele Ligii Studențești și colegul său, care au dat dovadă de respect și cordialitate, motivându-mă să le solicit ajutorul, în cazul în care voi deveni victima unei discriminări. Dar cel mai extraordinar moment e faptul că am fost acceptată în familia unei biserci. Sunt parte din acest întreg, un mădular de la care cineva așteaptă eficiență.
Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!