Iarăşi acasă!

     Lasă-mă, îi zic. Sunt o visătoare. Fetele vor să se căsătorească, iar eu vreau să fiu din nou copil. Închid ochii şi în timp ce scrânciobul se ridică, parcul rămâne în urmă, pământul parcă se roteşte mai rapid şi mă lasă ca pe o umbră în trecut. Nici dacă aş cădea şi m-aş lovi cu capul de pământ, nu aş deschide ochii. Băiatul din scrânciobul alăturat mă priveşte, crede că sunt o nebună. Ce-mi pasă? Sunt atâţea oameni pe care nu o să-i mai văd niciodată. În viaţă trebuie să alegi mereu ce merită şi ce nu. Trebuie să fii selectivă, Oxana! îmi zic. Ori înveţi să culegi lucruri cu adevărat valoroase, ori îţi umpli existenţa cu nimicuri şi o să ajungi în faţa unui tren în plină viteză.
      Trag aer adânc în piept şi mă las copleşită de emoţie în timp ce mă trezesc în faţa unor porţi mari pe care zac frumos imprimaţi nişte cocostârci. Uneori îmi imaginez că vor reuşi să evadeze din fier şi vor zbura în neant. Aceste porţi nu vor rămâne decât nişte amintiri brădate de câteva vieţi. Da, vor mărturisi străinilor că rând, pe rând în tumultul vieţii nişte trandafiri şi-au scuturat petalele sângerii. Îmi las palmele să alunece pe fierul cald încă, îi mângâi culorile care au rezistat o altă zi unui soare ce-şi topeşte cu pasiune fiinţa pe un cer măturat de nouri. Încerc să-mi ascult inima. E prea mică ca să o aud, prea neştiutoare. Mă încăpăţinez şi îmi ţin respiraţia, vreau să ştiu că o am acolo, în piept. Sunt din nou un pui de copilă. Mama îmi aduce un pulover violet, iar ăsta cu Tom şi Jerry. De ce mama nu înţelege că nu-mi place mâţa asta? Eu vreau unul cu Sailor Moon! Şi când te gândeşti că te pierzi în piaţa Odesei, mama zice că nu găseşte. Mă chiamă la masă, îi spun că nu mi-e foame. Trebuie să ies în drum până nu dispare soarele. Ea nu mă lasă noaptea că sunt fată, dar mă tunde ca pe un băiat. Azi mi-a făcut un breton oribl în timp ce fetele din mahala poartă cosiţe. Dacă i-am dat un pumn ieri, în drum lu' Dima nu înseamnă că sunt băiat, înseamnă că mă enerva!
   Alerg ca un zmeu acolo de unde se ridică explozii de râsete, trec pe lângă urzicile de un verde înecat în praf, de bobocii care dorm sub aripa gâştei lângă gard, de vecinul care mătură cu insistenţă vişinile căzute din copaci, sar peste jăraticul ce învie la orice adiere fină de vânt şi prind fumul de coamă ca pe un cal nărăvaş. Mişa iar o dat mingea în harman la chea Nadia. Şi ea parcă-i mătuşa Mărioara din opera lui Creangă, apare atunci când te aştepţi mai puţin. O văd cum trece tiptil pe lângă setcă! Băieţii aleargă salbatici prin priţăp. Am învăţat că i se spune remorcă. Degeaba am învăţat, nu o să-i spunem niciodată remorcă pentru că e priţăpu' copilăriei. În văzduh răsună acele două vorbe nemuritoare "staiati"şi "ruki verh". Noi fetele facem lănţişoare din iarbă în timp ce ne povestim episoade din telenovela "Maria Emilia". Mâine, aşa în toiul verii cum suntem, o să serbăm Anul Nou. Nu avem brad, dar aven stâlp de electricitate!
    Stelele sclipesc una câte una ca o dâră de lumină într-un cort. Stăm toţi cocoţaţi pe o ţeavă care ne serveşte drept scaun. Cineva ne vorbeşte despre fantome. Despre o corabie albă şi mare care este văzută câteodată pe ocean, despre o mână cu un forfece care bântuie într-o casă, despre o vacă străină care întrase la Ana în ogradă şi îşi mişca coarnele pe la fereastră...
nu apuc să prind toată istorisirea că aud vocea mamei. Capeţ, iar aceaşi poveste cu chematu' acasă!

Cum se construiesc caractere în Bacău.

Toţi tânjim după o Românie altfel. Pe deasupra eu tânjesc după o Basarabie altfel.  Dar lucrurile de calitate se construiesc cu altfel de caractere. Foarte mulţi probabil aţi văzut filmuleţul despre primarul care a transformat comuna Peştera, după nivelul de sărăcie a 58-a din cele 60 pe care le are judeţul Constanţa, în  comuna cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din ţară, „Elveţia României” cum i-au spus unii.  Lucrurile au evoluat în aşa măsură încât comuna ar trebui să-şi schimbe numele. Dar nu acesta este cel mai important aspect. Motivul pentru care lucrurile au evoluat  este că omul s-a plâns mai puţin şi a ieşit din zona lui de confort.  A uitat de fotoliul lui comod, a uitat de buzunare goale. Oamenii care vor să schimbe lucrurile încep prin a se schimba pe sine. Oamenii care vor schimbări în comunitate nu aşteaptă momentul potrivit, ei îl fac să fie potrivit în momentul în care li se naşte o idee.

Un exemplu pentru mine  sunt cei ce au lucrat la proiectul „Casa Gheorghiţă”.  Voluntari din biserica Sfânta Treime din Bacău, voluntari Valoare Plus şi alţi 25 de voluntari din SUA  au muncit împreună timp de 5-6 zile într-un mod fascinant pentru a schimba cursul vieţii a zece suflete.  Închipuie-ţi că urmăreşti  timp de 5-6 zile cum o mână de oameni  îţi construiesc cel mai râvnit vis al tău. Sentimentul pe care îl au acele fiinţe, prizoniere ale sărăciei, este unul din acelea pentru care nu ai cuvinte.  Cu toate acestea a face o schimbare şi mai ales a deveni o schimbare este departe de imaginile inedite din filme, departe de cadrele spectaculoase care incită la acţiune. Oamenii au renunţat  la vacanţele lor, la timpul lor liber! Dacă presupunem că lucrează opt ore pe zi, ar însemna că după aproximativ  2700 de ore de muncă îşi petrec  o parte din vacanţa mult aşteptată, lucrând într-o zonă săracă, mulţumindu-se cu o satisfacţie spirituală.

 Uneori părea amuzant să vezi la sfârşitul programului de lucru oameni cu un bronz inegal pe faţă din cauza ochelarilor de soare, cu părul gri de praf, uşor ciufulit din cauza materialelor de lucru. Alteori era dureros pentru că te-ai lovit cu piciorul într-o scândură,  sau te-ai înţepat cu fibre de sticlă în timp ce încercai să imobilizezi materialul termoizolant , fibre care rămân fixate pe haine până la sfârşitul zilei, îţi lăcrimau ochii de la un simplu măturat sau transpirai în bătaia soarelui în timp ce montai ţigla. A doua zi dimineaţă te trezeşti cu picioarele umflate şi dureri de muşchi în tot corpul sau nici măcar nu reuşeşti să adormi din cauza arsurilor solare. Nu ai cui să te plângi pentru că vrei schimbare, înghiţi în sec, urcând în maşină dis-de-dimineaţă.  Aşa arată vacanţa de vis a oamenilor care vor ca lucrurile să se mişte, aşa îşi petrec timpul cei ce îşi construiesc caractere.

Este surprinzător să vezi cum oameni din diferite culturi lucrează împreună, cum barierele lingvistice nu sunt luate în serios. Îmi amintesc cum am tradus împreună cu alţi prieteni o remarcă amuzantă din engleză în română. Le-am spus românilor să plece din cameră pentru că americanii nu reuşesc să se adapteze modului de lucru rapid şi să-şi aleagă altă cameră unde să prelucreze perţii, când trebuia să le spun că americanii vor să iasă din cameră pentru că nu fac faţă românilor. Această situaţie un pic jenantă a fost corectată de Marian Pădureţ, făcându-ne să râdem toţi de traducerea stângace. Nici acum nu-mi amintesc cum li se spune la şuruburi în engleză, dar dacă ar pronunţa vreun voluntar din SUA cuvântul imediat aş şti ce am de făcut. Nu am fost decât o zi din cele două zile libere pe care le-am avut, spre marea mea ruşine trebuie să lucrez la responsabilitate. În schimb, mă bucur enorm pentru exemplu pe care reuşesc să-l ofere oamenii ce au curaj. Mă bucur că sunt mereu în momentul şi locul potrivit.

Tatăl familiei cu mulţi copii din Beneşti, slab de-l bate vântul, era de-a dreptul uluit, încercănd să ofere tăcut o mână de ajutor, la propriu, pentru că doar o mână are.  Joi am făcut cunoştinţă cu Nicoleta, fata de vreo 16-17 ani care mi-a zâmbit timid, zâmbet ce aduce a speranţă. Tot joi am fost amuzată de Victor, un alt membri al familiei Gheorghiţă care a privatizat chitara unui voluntar,  încercând toată ziua să înveţe să cânte. Băieţelul are nişte ochi mari, incredibil de frumoşi şi nişte mânuţe pline de răni. Unul dintre voluntarii americani mi-a spus că e foarte surprins de puterea lui şi că lucrase cu îndărătnicie la casa lui proprie. Am mai remarcat câţiva puşti blonzi care alergau fericiţi prin apropiere. Copii fericiţi pentru că au o casă! Jos Pălăria pentru oamenii care au făcut ca proiectul social „Casa Gheorghiţă” să devină realitate!

Sufocant.

    Păsări, acuarela se adânceşte în foaie. Aripi, cad şi se ridică. Cu aripile frânte de oboseală, păsările se avântă în pânzele cerului. Cer, o pată albastră se scurge rapid pe foaia albă, groasă. O să lase râni, albastre răni de libertate. Nu, o să lase trăirile pictorului. El, tortutat de cine este şi nu e, aruncă pete într-un hohot de viaţa. El, pictorul, vrea să se dezbrace de sine, dar nu îşi face decât clone. Clone pe hârtie. Clone pe care le aruncă-n aer.
    Respir şi simt că nu respir. Foile fură văzduhul, îl apasă, îl chinuie. Geamul deschis, uşa descuiată, dar n-am de unde să evadez. Eşti liber când, defapt, nu ai libertate. Pe geam telefonul se îneacă în ploaie, mai puţin foaia cu exerciţii la limba franceză. Scrisul meu imatur iese şifonat şi rebel din chenare, cerneala păstrează perfect conturul literelor. Identitatea se ţine strâns ca o lipitoare. Sufocant de strâns.
    În colţ stau căţei de usturoi. Sunt pentru vampiri. Eu mai cred în vampiri, sunt mulţi şi inconştienţi de existenţa lor. Trebuia să scriu despre tata, dar tata poate să mai aştepte. Vreau să strig în scris, iar tata aşteaptă veşnic. Defapt, îi este indiferent.
Încă doua ore şi s-a mai dus o zi din viaţa mea. Peste două ore o să fiu altfel, o să fiu fercită, ca să echilibrez balanţa. Noi, oamenii ne-am adaptat la viaţa de cameleon, fiecare se transformă cum vrea şi cum poate, motiv pentru care nu mai mergem la circ: ne-am plictisit de clowni.
   La orizont sclipesc nişte lumini palide. Un lanţ sclipitor străpunge cerneala nopţii. E frumos că reuşim să spargem bezna, dar oamenii construiesc în afară nu şi în interior. Nu poţi învăţa geometria sau arhitectura pentru suflet până când nu rămâi repetent. Profesia de judecător e mai simplă, unii zic că o avem în sânge. Suntem prea muţi judecători şi victime puţine. Economiştii ar spune că oferta depăşeşte cererea.
     Note de pian plutesc în cameră, se lovesc de pereţi şi dispar  în atmosfera încărcată de lectură. Se ating de caserole cu sos, de paturile colorate, de turnul meu violet de cutii care se înalţă pe raft, de pozele decupate din calendare şi se sparg abia când se lovesc de gânduri. Înteracţionează atomi nepotriviţi. Ş ce-mi pasă că doar nu mi-a plăcut chimia...