Iarăşi acasă!

     Lasă-mă, îi zic. Sunt o visătoare. Fetele vor să se căsătorească, iar eu vreau să fiu din nou copil. Închid ochii şi în timp ce scrânciobul se ridică, parcul rămâne în urmă, pământul parcă se roteşte mai rapid şi mă lasă ca pe o umbră în trecut. Nici dacă aş cădea şi m-aş lovi cu capul de pământ, nu aş deschide ochii. Băiatul din scrânciobul alăturat mă priveşte, crede că sunt o nebună. Ce-mi pasă? Sunt atâţea oameni pe care nu o să-i mai văd niciodată. În viaţă trebuie să alegi mereu ce merită şi ce nu. Trebuie să fii selectivă, Oxana! îmi zic. Ori înveţi să culegi lucruri cu adevărat valoroase, ori îţi umpli existenţa cu nimicuri şi o să ajungi în faţa unui tren în plină viteză.
      Trag aer adânc în piept şi mă las copleşită de emoţie în timp ce mă trezesc în faţa unor porţi mari pe care zac frumos imprimaţi nişte cocostârci. Uneori îmi imaginez că vor reuşi să evadeze din fier şi vor zbura în neant. Aceste porţi nu vor rămâne decât nişte amintiri brădate de câteva vieţi. Da, vor mărturisi străinilor că rând, pe rând în tumultul vieţii nişte trandafiri şi-au scuturat petalele sângerii. Îmi las palmele să alunece pe fierul cald încă, îi mângâi culorile care au rezistat o altă zi unui soare ce-şi topeşte cu pasiune fiinţa pe un cer măturat de nouri. Încerc să-mi ascult inima. E prea mică ca să o aud, prea neştiutoare. Mă încăpăţinez şi îmi ţin respiraţia, vreau să ştiu că o am acolo, în piept. Sunt din nou un pui de copilă. Mama îmi aduce un pulover violet, iar ăsta cu Tom şi Jerry. De ce mama nu înţelege că nu-mi place mâţa asta? Eu vreau unul cu Sailor Moon! Şi când te gândeşti că te pierzi în piaţa Odesei, mama zice că nu găseşte. Mă chiamă la masă, îi spun că nu mi-e foame. Trebuie să ies în drum până nu dispare soarele. Ea nu mă lasă noaptea că sunt fată, dar mă tunde ca pe un băiat. Azi mi-a făcut un breton oribl în timp ce fetele din mahala poartă cosiţe. Dacă i-am dat un pumn ieri, în drum lu' Dima nu înseamnă că sunt băiat, înseamnă că mă enerva!
   Alerg ca un zmeu acolo de unde se ridică explozii de râsete, trec pe lângă urzicile de un verde înecat în praf, de bobocii care dorm sub aripa gâştei lângă gard, de vecinul care mătură cu insistenţă vişinile căzute din copaci, sar peste jăraticul ce învie la orice adiere fină de vânt şi prind fumul de coamă ca pe un cal nărăvaş. Mişa iar o dat mingea în harman la chea Nadia. Şi ea parcă-i mătuşa Mărioara din opera lui Creangă, apare atunci când te aştepţi mai puţin. O văd cum trece tiptil pe lângă setcă! Băieţii aleargă salbatici prin priţăp. Am învăţat că i se spune remorcă. Degeaba am învăţat, nu o să-i spunem niciodată remorcă pentru că e priţăpu' copilăriei. În văzduh răsună acele două vorbe nemuritoare "staiati"şi "ruki verh". Noi fetele facem lănţişoare din iarbă în timp ce ne povestim episoade din telenovela "Maria Emilia". Mâine, aşa în toiul verii cum suntem, o să serbăm Anul Nou. Nu avem brad, dar aven stâlp de electricitate!
    Stelele sclipesc una câte una ca o dâră de lumină într-un cort. Stăm toţi cocoţaţi pe o ţeavă care ne serveşte drept scaun. Cineva ne vorbeşte despre fantome. Despre o corabie albă şi mare care este văzută câteodată pe ocean, despre o mână cu un forfece care bântuie într-o casă, despre o vacă străină care întrase la Ana în ogradă şi îşi mişca coarnele pe la fereastră...
nu apuc să prind toată istorisirea că aud vocea mamei. Capeţ, iar aceaşi poveste cu chematu' acasă!