Conversaţii de facebook.

Aşa cum am spus într-una din postări, îmi plac lucrurile banale. Aşa că m-am decis să postez o conversaţie care nu necesită mult efort intelectual, dar care mi-a făcut puţinul timp liber plăcut.

X: Ştii să joci remmy?
Eu: Nu. De ce?
X: Voiam să joc, de aia. :))
Eu: Am impresia că vorbesc pe facebook cu o reţea secretă de complotişti.
Eu: :))
X: Ai o impresie proastă. :))
Eu: Ori nu, ori sunt paranoică.
X: Paranoică, sigur.
X: :))
Eu : Vai, cât de sincer eşti! :))
X: Aşa sunt eu. :D
Eu: Mă bucur, am nevoie de oameni care să-mi pună oglinda-n faţă. :))
X: Nu ai o oglindă în casă? Ciudaaat! :))
Eu: Sunt mici şi nu pot să văd realitatea. :))))
X:Realitatea nu o vezi în oglindă. :D
Eu: Unde atunci?
X: În realitate.
Eu: Aşa faci tu? Reuşeşti să distingi subiectivul de obiectiv?
X: Vorbim de realitate...
Eu:Şi realitatea cum e? Obiectivă sau subiectivă?
X: Obiectivă.
Eu: Atunci poţi să răspunzi la întrebarea mea de mai sus.
Eu:  :D
X: Aia cu reuşitu'?  Nu e uşor să distingi, din punctul meu de vedere. Poate sunt eu mai idiot.
Eu: "Nu e uşor", n-ai spus că nu reuşeşti. :D
X: Nu e uşor să disting, deci nu reuşesc.
X: Mulţumită?
Eu: Nu e corect gândit. Şii de ce? Pentru că cei ce o disting uşor nu înţeleg o iotă din realitate. Ea nu e simplă, trebuie să te zbaţi ca să înţelegi.
X: Ce mai bâzâie o muscă.
Eu: Pe facebook?
Eu: :)))))
X: Da' de unde? E prin faţa moitorului, tot încerc să o prind.
Eu: Sigur e reală?
Eu: :D
X: Da, bre.
Eu: Aşa, acum ai mai multă încredere în tine prin faptul că vezi realitatea sau tot idiot te simţi?
X: Idiot nu m-am simţit niciodată.
Eu: Păi, dacă zici că poate "sunt eu mai idiot" şi nu te simţi, de unde ai tu certitudinea că nu distingi realitatea?
X: Eu doar am presupus că tu ai crede asta după ce am zis că nu disting SUBIECTIV de OBIECTIV.
X: Ioooi, măi..
Eu: Aş crede ce?
X; Vorbim împreună şi ne înţelegem separat.
Eu: :)))))
Eu: Eu mai vorbesc cu două persoane pe subiecte diferite.
Eu: Dar nu-i pe asta, am vrut să te provoc un pic :))
X: Şi ţie îţi plac discuţiile în contradictoriu?
Eu: Îmi plăceau acum doi ani. De când sunt în Bacău, m-am "aplatizat".
X: Pentru că nu ai cu cine? Îţi schimb eu viaţa dacă vrei. :)))
Eu: Da!
X: Da, ce?
Eu: Aveam un coleg cu care m-am contrat veşnic, la toate. Mi-e dor teribil de el, deşi în a 12-a am vrut să plec la un liceu din Chişinau din cauza lui.
X: Eu mă contraziceam cu o fată mereu.
Eu: Îi simţi lipsa?
X: Da.
X: Eu aş vrea să mă contrazic, dar nu am cu cine.:)) Mai vorbesc cu ea, dar rar.
Eu: Eu nu mai vorbesc cu el, e plecat în SUA de câţiva ani. Gata, s-a stabilit, ne contrazicem pe orice! :))))))
X: Nu e posibil. Nu o să stai în Bacău forever şi nu vreau să-ţi duc dorul. Chiar dacă nu te-am întâlnit sau nu o să te întâlnesc vreodată.
Eu: Si dacă îţi fac viaţa insuportabilă?
X: N-ai să stai aşa mult în Bacău ca să ajungi la acest punct maxim. :D

***
Eu: Cred că arma psihologică e cea mai cruntă răzbunare.
X: Dar unii sunt aşa de proşti că nu înţeleg ce le spui.
Eu: Îs deştepţi, crede-mă! :))
X: De ce spui asta?
Eu: Pentru că nu înţeleg ce le spui. Ca să fii rănit, trebuie să înţelegi.
X: Ce mă disperă musca asta! Nu mai pot...
Eu: Eu ies, somn uşor.
X: Ok.
X: Eu mă lupt cu muştele, noapte bună. :*

***
Eu: Somn uşor.:))))
X: Da' nu mi-e somn. Ori încerci "să-mi faci vânt"?:)))
Eu: Şi ce? Cum e posibil să-mi pui negaţii, aşa, pe nemâncate? Lasă-mă în seara asta să pun eu punctu'.:))
X: Nu ai argumente, nu ai nimic împotrivă, de asta mă tot alungi?:))
Eu: Da, orice metodă e binevenită dacă aduce roade.
X: Ţie nu ţi-a adus niciun rod că n-ai nimic ce spune împotrivă la ceea ce declar eu şi tot încerci să-mi faci vânt.
Eu: Cum nu mi-a adus? Îţi fac "vânt", deci e mai mult spaţiu. :))
Eu: Îţi sunt superioară prin faptul că văd dincolo de ziduri.

***
X: Să te simţi superioară te face să te simţi mai bine?
Eu: Nu, pentru că sunt unica şi mă simt singură :)))))))
X: :))))))

Eu: Eu ies. Zi-mi "noapte bună" măcar din respect. :)
X: Nu spun pentru că mi-ai propus asta, o spun din propria iniţiativă: noapte bună, somn uşor, vise plăcute şi te-am pupat. >:D<
Eu: Drăguţ, dar nu te pup. :D
X: Asta nu e drăguţ, dar eu măcar mă bucur că am făcut ceva drăguţ.
Eu: Tot eu te-am determinat să faci ceva drăguţ şi să te simţi împlinit. Pentru asta trebuie să-mi mulţumeşti dublu.
X: Nu, am făcut-o din propria iniţiativă. Nu mi-ai spus tu cum să mă exprim. Tu ai precizat doar "noapte bună", eu am dezvoltat după bunul meu plac.
X: Mai zi ceva.
X: Normal că nu mai ai ce să zici. :D
Eu: Mi-e somn (închipuie-ţi că spun asta cu un miorlăit de pisică).
X: Asta chiar e drăguţ. :D
X: Somn uşor. >:D<
Eu: Da' precizez că pisica are rabie :)))))))

***
P.S Publicarea a fost făcută cu acordul interlocutorului.

Nu există coincidenţe.

    Un amic pe facebook distrubuise un articol scris de Gabriela Enescu unde aceasta relata o experienţă frumoasă legată de una din cărţile care au înfluenţat-o mult şi care a fost de multe ori citită din cauza unor ambiguităţi ce stârnea curiozitate. Era lipsită de coperţi şi deci, misterioasă chiar de la început, pentru că nu avea nici titlu şi nici autor. Abia anul trecut, într-una din zile, în mod surprinzător o găsise la o librărie. Este vorba despre cartea "Corabia Timpului" scrisă de Monica Pillat, prin 1967. Cel mai fascinant lucru e că cineva îi scrisese un comentariu pe blogul său în care menţiona că această scriitoare locuieşte cu ea de ani buni în acelaşi bloc. Felul în care povesteşte bloggeriţa despre încercările ei de a-şi găsi curaj ca să o viziteze, m-a lăsat să simt furnicături în tot corpul pentru că mi-am amintit de o întâmplare de anul trecut. Eram într-un magazin Scond Hand, mă uitam la nişte cărţi când lângă mine venise o femeie în vârstă, dar cu o faţă agreabilă, distinsă chiar. A spus mai mult pentru sine că s-ar bucura să găsescă nişte cărţi în germană.
     Îmi plac conversaţiile cu bătrânii, au multe lucruri nespuse, multe secrete depozitate de-a lungul acestei călătorii imprevizibile prin timp, aşa că am întrebat-o surprinsă dacă ştie germana. A fost o întrebare banală pe care am aruncat-o din fugă că să prind firul unei conversaţii. Simţeam că e specială. Mi-a răspuns afirmativ şi că acest fapt e firesc pentru că rudele ei aparţin mai multor etnii. Printre altele mi-a spus că e nepoata lui Alexei Mateevici, apoi m-a întrebat blând dacă ştiu cine e acesta. Cum să nu ştiu? E autorul imnului "Limba Noastră", un mare luptător al limbii române de peste Prut!
   Când i-am spus că sunt basarabeancă, ochii ei au scânteiat. Ne simţeam ca doi oameni care s-au găsit într-o ţară străină. Sinţeam cum vorbele ei, originea ei îmi alină dorul de casă. A venit cu familia sa în Bacău pe timpul comunismului. Au fost progoniţi pentru ca erau o familie de preoţi. Mi-a spus că are un fecior care face teatru şi locuieşte în Botoşani. Mi-a dat numarul ei de telefon, adresa ei ca să o vizitez. Prozonieră a emoţiior, am îmbrăţişat-o. Avea o bucurie de copil.
     Am tot amânat de la o vinere, la alta vizita. Ba mă gâdeam că trebuie să îmi aştept bursa ca să iau ceva dulce cu mine, ba că am un program încărcat. Atunci când am strâns curajul de gât şi m-am gândit să-l car cu mine, am realizat că pierdusem foaia cu adresa ei. Încă un om de valoare a trecut pe lângă mine şi l-am "scăpat". Mă gândesc acum că noi avem multe şanse să întâlnim oameni de calitate la viaţa noastră, dar îi ocolim într-un mod atât de obişnuit. Nu avem curajul să îi ţinem alături, nu avem curjul să îi observăm, nu avem curajul să îi recunoaştem. Adesea căutările noastre se rezumă la ei şi cu toate acestea ne încăpăţinăm să-i vedem lângă noi. Şi cum Gabriela Enescu întreba în articolul ei dacă noi credem în coinciedenţe, tind să-i răspund că ele nu există.

Iarăşi acasă!

     Lasă-mă, îi zic. Sunt o visătoare. Fetele vor să se căsătorească, iar eu vreau să fiu din nou copil. Închid ochii şi în timp ce scrânciobul se ridică, parcul rămâne în urmă, pământul parcă se roteşte mai rapid şi mă lasă ca pe o umbră în trecut. Nici dacă aş cădea şi m-aş lovi cu capul de pământ, nu aş deschide ochii. Băiatul din scrânciobul alăturat mă priveşte, crede că sunt o nebună. Ce-mi pasă? Sunt atâţea oameni pe care nu o să-i mai văd niciodată. În viaţă trebuie să alegi mereu ce merită şi ce nu. Trebuie să fii selectivă, Oxana! îmi zic. Ori înveţi să culegi lucruri cu adevărat valoroase, ori îţi umpli existenţa cu nimicuri şi o să ajungi în faţa unui tren în plină viteză.
      Trag aer adânc în piept şi mă las copleşită de emoţie în timp ce mă trezesc în faţa unor porţi mari pe care zac frumos imprimaţi nişte cocostârci. Uneori îmi imaginez că vor reuşi să evadeze din fier şi vor zbura în neant. Aceste porţi nu vor rămâne decât nişte amintiri brădate de câteva vieţi. Da, vor mărturisi străinilor că rând, pe rând în tumultul vieţii nişte trandafiri şi-au scuturat petalele sângerii. Îmi las palmele să alunece pe fierul cald încă, îi mângâi culorile care au rezistat o altă zi unui soare ce-şi topeşte cu pasiune fiinţa pe un cer măturat de nouri. Încerc să-mi ascult inima. E prea mică ca să o aud, prea neştiutoare. Mă încăpăţinez şi îmi ţin respiraţia, vreau să ştiu că o am acolo, în piept. Sunt din nou un pui de copilă. Mama îmi aduce un pulover violet, iar ăsta cu Tom şi Jerry. De ce mama nu înţelege că nu-mi place mâţa asta? Eu vreau unul cu Sailor Moon! Şi când te gândeşti că te pierzi în piaţa Odesei, mama zice că nu găseşte. Mă chiamă la masă, îi spun că nu mi-e foame. Trebuie să ies în drum până nu dispare soarele. Ea nu mă lasă noaptea că sunt fată, dar mă tunde ca pe un băiat. Azi mi-a făcut un breton oribl în timp ce fetele din mahala poartă cosiţe. Dacă i-am dat un pumn ieri, în drum lu' Dima nu înseamnă că sunt băiat, înseamnă că mă enerva!
   Alerg ca un zmeu acolo de unde se ridică explozii de râsete, trec pe lângă urzicile de un verde înecat în praf, de bobocii care dorm sub aripa gâştei lângă gard, de vecinul care mătură cu insistenţă vişinile căzute din copaci, sar peste jăraticul ce învie la orice adiere fină de vânt şi prind fumul de coamă ca pe un cal nărăvaş. Mişa iar o dat mingea în harman la chea Nadia. Şi ea parcă-i mătuşa Mărioara din opera lui Creangă, apare atunci când te aştepţi mai puţin. O văd cum trece tiptil pe lângă setcă! Băieţii aleargă salbatici prin priţăp. Am învăţat că i se spune remorcă. Degeaba am învăţat, nu o să-i spunem niciodată remorcă pentru că e priţăpu' copilăriei. În văzduh răsună acele două vorbe nemuritoare "staiati"şi "ruki verh". Noi fetele facem lănţişoare din iarbă în timp ce ne povestim episoade din telenovela "Maria Emilia". Mâine, aşa în toiul verii cum suntem, o să serbăm Anul Nou. Nu avem brad, dar aven stâlp de electricitate!
    Stelele sclipesc una câte una ca o dâră de lumină într-un cort. Stăm toţi cocoţaţi pe o ţeavă care ne serveşte drept scaun. Cineva ne vorbeşte despre fantome. Despre o corabie albă şi mare care este văzută câteodată pe ocean, despre o mână cu un forfece care bântuie într-o casă, despre o vacă străină care întrase la Ana în ogradă şi îşi mişca coarnele pe la fereastră...
nu apuc să prind toată istorisirea că aud vocea mamei. Capeţ, iar aceaşi poveste cu chematu' acasă!

Cum se construiesc caractere în Bacău.

Toţi tânjim după o Românie altfel. Pe deasupra eu tânjesc după o Basarabie altfel.  Dar lucrurile de calitate se construiesc cu altfel de caractere. Foarte mulţi probabil aţi văzut filmuleţul despre primarul care a transformat comuna Peştera, după nivelul de sărăcie a 58-a din cele 60 pe care le are judeţul Constanţa, în  comuna cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din ţară, „Elveţia României” cum i-au spus unii.  Lucrurile au evoluat în aşa măsură încât comuna ar trebui să-şi schimbe numele. Dar nu acesta este cel mai important aspect. Motivul pentru care lucrurile au evoluat  este că omul s-a plâns mai puţin şi a ieşit din zona lui de confort.  A uitat de fotoliul lui comod, a uitat de buzunare goale. Oamenii care vor să schimbe lucrurile încep prin a se schimba pe sine. Oamenii care vor schimbări în comunitate nu aşteaptă momentul potrivit, ei îl fac să fie potrivit în momentul în care li se naşte o idee.

Un exemplu pentru mine  sunt cei ce au lucrat la proiectul „Casa Gheorghiţă”.  Voluntari din biserica Sfânta Treime din Bacău, voluntari Valoare Plus şi alţi 25 de voluntari din SUA  au muncit împreună timp de 5-6 zile într-un mod fascinant pentru a schimba cursul vieţii a zece suflete.  Închipuie-ţi că urmăreşti  timp de 5-6 zile cum o mână de oameni  îţi construiesc cel mai râvnit vis al tău. Sentimentul pe care îl au acele fiinţe, prizoniere ale sărăciei, este unul din acelea pentru care nu ai cuvinte.  Cu toate acestea a face o schimbare şi mai ales a deveni o schimbare este departe de imaginile inedite din filme, departe de cadrele spectaculoase care incită la acţiune. Oamenii au renunţat  la vacanţele lor, la timpul lor liber! Dacă presupunem că lucrează opt ore pe zi, ar însemna că după aproximativ  2700 de ore de muncă îşi petrec  o parte din vacanţa mult aşteptată, lucrând într-o zonă săracă, mulţumindu-se cu o satisfacţie spirituală.

 Uneori părea amuzant să vezi la sfârşitul programului de lucru oameni cu un bronz inegal pe faţă din cauza ochelarilor de soare, cu părul gri de praf, uşor ciufulit din cauza materialelor de lucru. Alteori era dureros pentru că te-ai lovit cu piciorul într-o scândură,  sau te-ai înţepat cu fibre de sticlă în timp ce încercai să imobilizezi materialul termoizolant , fibre care rămân fixate pe haine până la sfârşitul zilei, îţi lăcrimau ochii de la un simplu măturat sau transpirai în bătaia soarelui în timp ce montai ţigla. A doua zi dimineaţă te trezeşti cu picioarele umflate şi dureri de muşchi în tot corpul sau nici măcar nu reuşeşti să adormi din cauza arsurilor solare. Nu ai cui să te plângi pentru că vrei schimbare, înghiţi în sec, urcând în maşină dis-de-dimineaţă.  Aşa arată vacanţa de vis a oamenilor care vor ca lucrurile să se mişte, aşa îşi petrec timpul cei ce îşi construiesc caractere.

Este surprinzător să vezi cum oameni din diferite culturi lucrează împreună, cum barierele lingvistice nu sunt luate în serios. Îmi amintesc cum am tradus împreună cu alţi prieteni o remarcă amuzantă din engleză în română. Le-am spus românilor să plece din cameră pentru că americanii nu reuşesc să se adapteze modului de lucru rapid şi să-şi aleagă altă cameră unde să prelucreze perţii, când trebuia să le spun că americanii vor să iasă din cameră pentru că nu fac faţă românilor. Această situaţie un pic jenantă a fost corectată de Marian Pădureţ, făcându-ne să râdem toţi de traducerea stângace. Nici acum nu-mi amintesc cum li se spune la şuruburi în engleză, dar dacă ar pronunţa vreun voluntar din SUA cuvântul imediat aş şti ce am de făcut. Nu am fost decât o zi din cele două zile libere pe care le-am avut, spre marea mea ruşine trebuie să lucrez la responsabilitate. În schimb, mă bucur enorm pentru exemplu pe care reuşesc să-l ofere oamenii ce au curaj. Mă bucur că sunt mereu în momentul şi locul potrivit.

Tatăl familiei cu mulţi copii din Beneşti, slab de-l bate vântul, era de-a dreptul uluit, încercănd să ofere tăcut o mână de ajutor, la propriu, pentru că doar o mână are.  Joi am făcut cunoştinţă cu Nicoleta, fata de vreo 16-17 ani care mi-a zâmbit timid, zâmbet ce aduce a speranţă. Tot joi am fost amuzată de Victor, un alt membri al familiei Gheorghiţă care a privatizat chitara unui voluntar,  încercând toată ziua să înveţe să cânte. Băieţelul are nişte ochi mari, incredibil de frumoşi şi nişte mânuţe pline de răni. Unul dintre voluntarii americani mi-a spus că e foarte surprins de puterea lui şi că lucrase cu îndărătnicie la casa lui proprie. Am mai remarcat câţiva puşti blonzi care alergau fericiţi prin apropiere. Copii fericiţi pentru că au o casă! Jos Pălăria pentru oamenii care au făcut ca proiectul social „Casa Gheorghiţă” să devină realitate!

Sufocant.

    Păsări, acuarela se adânceşte în foaie. Aripi, cad şi se ridică. Cu aripile frânte de oboseală, păsările se avântă în pânzele cerului. Cer, o pată albastră se scurge rapid pe foaia albă, groasă. O să lase râni, albastre răni de libertate. Nu, o să lase trăirile pictorului. El, tortutat de cine este şi nu e, aruncă pete într-un hohot de viaţa. El, pictorul, vrea să se dezbrace de sine, dar nu îşi face decât clone. Clone pe hârtie. Clone pe care le aruncă-n aer.
    Respir şi simt că nu respir. Foile fură văzduhul, îl apasă, îl chinuie. Geamul deschis, uşa descuiată, dar n-am de unde să evadez. Eşti liber când, defapt, nu ai libertate. Pe geam telefonul se îneacă în ploaie, mai puţin foaia cu exerciţii la limba franceză. Scrisul meu imatur iese şifonat şi rebel din chenare, cerneala păstrează perfect conturul literelor. Identitatea se ţine strâns ca o lipitoare. Sufocant de strâns.
    În colţ stau căţei de usturoi. Sunt pentru vampiri. Eu mai cred în vampiri, sunt mulţi şi inconştienţi de existenţa lor. Trebuia să scriu despre tata, dar tata poate să mai aştepte. Vreau să strig în scris, iar tata aşteaptă veşnic. Defapt, îi este indiferent.
Încă doua ore şi s-a mai dus o zi din viaţa mea. Peste două ore o să fiu altfel, o să fiu fercită, ca să echilibrez balanţa. Noi, oamenii ne-am adaptat la viaţa de cameleon, fiecare se transformă cum vrea şi cum poate, motiv pentru care nu mai mergem la circ: ne-am plictisit de clowni.
   La orizont sclipesc nişte lumini palide. Un lanţ sclipitor străpunge cerneala nopţii. E frumos că reuşim să spargem bezna, dar oamenii construiesc în afară nu şi în interior. Nu poţi învăţa geometria sau arhitectura pentru suflet până când nu rămâi repetent. Profesia de judecător e mai simplă, unii zic că o avem în sânge. Suntem prea muţi judecători şi victime puţine. Economiştii ar spune că oferta depăşeşte cererea.
     Note de pian plutesc în cameră, se lovesc de pereţi şi dispar  în atmosfera încărcată de lectură. Se ating de caserole cu sos, de paturile colorate, de turnul meu violet de cutii care se înalţă pe raft, de pozele decupate din calendare şi se sparg abia când se lovesc de gânduri. Înteracţionează atomi nepotriviţi. Ş ce-mi pasă că doar nu mi-a plăcut chimia...

Alegerile din Antonești.

Astăzi o să vorbesc despre alegerile din Antonești. Nu o să vorbesc despre potențialul candidaților, ci despre cum au acordat voturile scumpii mei consăteni. Mai exact despre lipsa de decență și ignoranță absolută. Unii dintrei ei, votând primarul care a câștigat alegerile până la urmă, au afirmat ceva de genu:" El va bea într-o parte, da noi în alta. " Serios? Vi se pare normal asta? Nu are cum să fie de mirare faptul că suntem în topul țărilor celor mai bețive. Nu o să ieșiți niciodată din această  sărăcie lucie. Deja nu se pune problema că avem politicieni corupți și incompetenți, ci că la noi în Moldova predomină gândirea de peșteră! Voi azi vă distrați și beți, iar mâine copiii voști vor merge peste hotare să șteargă fundul la bătrâni. Dacă vi se pare onorabil asta pentru viitorul lor, n-aveți decât să stați linștiți la cuiburile voastre și să faceți la rândul vostru lucru de mântuială.
 Apoi, inacceptabil mi se pare să cumperi voturi pe vodcă. Un cetățean responsabil, pe limba noastră - întreg la cap, trebuie să ceară candidaților programul lor de activități și proiecte pentru acești ani, nu să se agite dând de băut. Când vii să candidezi, înseamnă ca ai ceva de oferit cetățenilor pe care o să-i reprezinți și cărora o să le reprezinți interesele. La rândul lor, cetățenii, atunci când votează trebuie să se gândească ca au copii și părinți trecuți demult de vârsta tinereții a căror viitor depinde de votul pe care voi l-ați spălat pe vodcă. Să vă fie rușine pentru spectacolul și demagogia ieftină de care ați dat dovadă în timpul alegerilor. Cel mai reproșabil lucru este faptul că  soții unor profesoare s-au aruncat în aceste scene josnice. În cazul ăsta mai vreți copii educați, când dumneavoastră (pentru că încă mai am respect ), înșivă nu aveți un comportament adecvat în societate? Nici eu, nici mulți alții din generațiile tinere nu vor asculta filosofiile voastre la lecții despre moralitate atâta timp căt nu le veți dovedi valoarea prin fapte. Mecanismul începe să lucreze de aici, de jos. Unii, în cercurile lor de prieteni, spuneau că votează pentru ca să fie lăsați în pace. Atâta timp căt o să vreți reforme care să nu vă atingă interesele, o să trăiți în Africa Europei. Și pentru că nu ați dat dovadă de responsabilitate, nu ați arătat că vă pasă, o să trăiți în același sat cu străzi murdare cu multe iazuri înfundate de gunoaie. Poate că o să mai vină voluntari care o să ne facă curat prin sat așa cum au făcut-o echipa de voluntari din Elveția cu câțiva ani în urmă, poate că o să mai vină americanii să vă ofere medicamente și consultații gratis, indetificând oameni bolnavi din cauza apei poluate, dar aceste lucruri nu vor dura la nesfârșit. În 10 ani maoritatea copiilor voștri vor pleca peste hotare, pentru că voi nu puneți un deget la împlinirea viziunilor lor. Mă doare pentru că nu ați protestat, nu ați cerut să se rezolve probleme cu care satul se confruntă de mult timp. Mă doare, știind că fiecare a tras la turta lui. O sa avem același program ieftin, de prost gust chiar, la Casa de Cultură! Din "activitățile" pe care le avem noi de ceva timp, putem face statistici anuale sau sezoniere ca să identificăm cu cât a mai degradat ființa umană.  Iar când o să vreți ca odraslele voastră să meargă la diverse evenimente sau să viziteze zone din țară, o să vi se tot spună că autobusul Primăriei e stricat, iar noaptea o să zăriți șoferul circulând vesel. Sunt covinsă că sunt mult mai multe lucruri care-s înfundate adânc și că vă prefaceți a le da uitării. Îmi pare rău, pentru mentalitatea asta, îmi pare rău că nu a rămas prea mult timp și o să avem o țară doar de bătrâni.

Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter?

  Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter? Știu, înseamnă multe. Pe lângă explicații de top pe care le pot da alții care cunosc cum ar trebui să fie o fată în adevăratul sens al cuvântului, a avea caracter înseamnă să nu-i permiți iubitului să te controleze. Să nu îți ceri voie de fiecare dată  să mergi undeva. O fată cu caracter te pune în fața faptului împlinit, mai exact în fața  deciziei luate. Nu vreau să cad în altă extremă și să afirm că ar trebui să renunțe să comunice cu el, să stabilească lucruri de comun acord. E foarte important să aveți niște priorități într-o relație, dar, de asemenea, e important ca el sau ea să nu devină obsesia celuilalt. O fată cu caracter are întotdeauna gradul ei de independență pe care ar trebui să-l păstreze intact. Să îți ceri mereu voie să mergi la un eveniment, la o prietenă sau undeva în deplasare mi se pare penibil. De ce? Pentru că asta ar fi o dovadă că nu te cunoaște. Un băiat care se teme să nu îl înșeli, nu-ți cunoaște valoarea personală, nu cunoaște cine ești tu în gândire, în fapte, în viața de zi cu zi. Dacă ești genul de persoană care manifestă inocență doar în prezența lui, atunci îmi pare rău, dar ambii vă ofiliți ca iarba pe timp de arșiță în această relație.
   În familia mea am crescut într-un regim democratic, din fragidă copilăria între mine și părinții mei s-a dezvoltat o relație de încredere. Dacă îi spuneam mamei că o să vin la o oră târzie acasă, ea nu se grăbea să-mi sară în cap pentru că știa ce fac și cine sunt. Nu era cazul să mă ia la întrebări atunci când ajungeam acasă, pentru că îi povesteam despre timpul petrecut ca unui prieten confident. Nu pot să înțeleg starea de revoltă a multor tineri când libertatea le este restrânsă, pentru că nu am avut restricții. Multe îmi erau îngăduite pentru că părinții mei au avut grijă să nu-mi lipsească discernământul. Nu o să-mi permit ca într-o relație, el să-mi ofere mai puțin respect decât mi-au oferit părinții mei, pentru că e vorba despre identitatea mea pe care am construit-o ani întregi prin greșeli, experiențe, muncă și prin care mă consider îndreptățită să iau decizii raționale fără a obține mereu aprobare, fără a mă afișa drept vulnerabilă astfel încât el să se simtă în siguranță.
   Știind că jumătatea ta are rolul de a înlocui familia într-o relație, mi se pare o lipsă de respect față de tine atunci când te comporți ca o fetiță docilă a cărei viață se pliază pe DA și NU al lui. Dacă el devine noul tău univers, atunci trebuie să ai pretenții ca el să nu te evalueze mai prejos decât părinții tăi. Dacă tot ești fericită că ai aceleași drepturi ca și el, că îi ești egală, atunci nu îi cere aprobarea în tot ce faci! Nu spun asta ca să-ți dezvolți orgoliul, ci caracterul. Fata care este în devenire o femeie puternică o să fie apreciată și mult mai prețuită decât roboțelul ascultător.