Moartea nu face compromisuri.

Era singură, într-o casă de lemn pe care o împânzea mucigaiul. Într-un pat rece chipul ei îngeresc îşi perdea lumina ca o flacără agitată de respiraţii, a unei lumânări. Haina ei de in îi acoperea trupul palid ca o plapumă de zăpadă care se aşează inocent ca să ascundă mizeria străzilor nepavate.Transpiraţia îi era rece ca roua dimineţii depusă pe un templu de marmură .Viaţa îşi mai păstra avântul în ochii ei înpăienjeniţi de vise, care scăpărau în razele feciorelnicei luni ce se arăta rotundă şi grasă la fereastră.Surâsul ei plin de gheaţă avea un gust amar căci prevestea stingerea ei în miezul unei furtuni numită -viaţă. Singuratatea îşi crease o mână  demonică pe care i-o înfipse în ţesutul inimii. Şi-a îngropat pe rând apropiaţii, iar când îi veni rândul şi ei , zidurile aveau s-o îngroape. Vântul izbea cu furie frunzele-n fereastră ,îşi strecura o aripă  prin scândurile uşii făcând-o să scârţie groaznic.Copacii înfometaţi de umbre , îşi fluturau ca nişte şamani crengile în văzduhul sălbatic. Noaptea îşi aşeză draperiile ei negre, topite în unele locuri de săgeţi care licăreau tumultuos în infinitul imperiu de sus.Pe poteci , cioburi de oglindă mărturiseau despre un atac al iernii barbare.

Moartea se aşeză pe picioarele ei , lăsându-le îmţepenite.Mânile începeau să capete o culoare palidă, neputincioasă. Faţa şi pieptul erau acoperite de aurul  lunii, mângâiate parcă dinadins de această candelă feerică. O lacrimă i se scurse prin coada ochiului şi căzu pe perna umplută cu paie. Spre dimineaţă când iarna îşi aruncă limbile metalice în văzduh, trupul ei, de o frumuseţe rară stătea încremenit în patul în care bătrânul timp îi mai lăsase încă două surori.