Gânduri de noapte...

  În seara asta am un cap plutitor, defapt simt că plutesc toată: și eu și camera...
Aștept încă puțin, poate camera mea începe să se descompună ca un vis și să plutească în van. Să fiu luată de vântul proaspăt de afară. Am geamul dechis! Demult am așteptat să-l deschid seara, iar acum mă bucur ca o hoață căreia i-a reușit un plan. Aș fi vrut să citesc în seara asta, dar fiecare cuvânt se perde în apele adânci ale gândurilor mele. Mă uit peste paginile unei cărți vechi în timp ce ascult ticăitul ceasului pe care-l port la mână. Aceste mișcări timide îmi amintesc de nopțile petrecute la bunica, de serile când mă trezeam și ascultam acel misterios cântec al străinătății. Ca să șterg senzațiile neplăcute care mă invadau subtil, încercam să îmi proiectez, cu ajutorul imaginației, camera de acasă. Când reușem să o construiesc și să îmi convertesc ființa la dimensiunea creație mele, mă simțeam fenomenală.

   Afară vântul fredonează valsul valurilor mării. Îmi îmaginez o mare de un  verde fermecător, în care se scaldă lumina unui far, exact cum a fost descrisă de Vladimir Ognev în cartea" Verde, roșu, verde". O mare nesupusă și încrezută în libertatea pe care o deține. Nu, nu rezist, trebuie să vad ce se întâmplă dincolo de geam. Trag draperia și mă uit în noapte ca în adâncul unei fântâni. Afară vântul împrăștie cerneală. Am remarcat mai demult că Bacăul nu are stele sau nu are un cer cu stele care să fie proiectat deasupra căminului meu. Să fi fost tot vinovat  regimului lui Ceaușescu pentru furtul stelelor? E trist să te uiți la un cer nocturn fără lumini, astfel fără să-mi dau seama, mă strecor în amintiri. Mă vad, mergând pe drum, alături de bunicul meu, întrebându-l ceva despre univers, nu mai eram atentă la drum, pentru că încercam să inventez constelații. Comparam lumina lor cu cea care se scurge prin vitraliile unei biserici care se înălța frumos deasupra satului. Nu mai știu dacă bunicul mă ținea de mână, era mai rece de felul lui și uneori mi se părea absolut respingător, eram mult prea sensibilă în comparație cu sora mea și plângeam ori de câte ori striga la mine. Nu știu de ce, dar în acea seară îl admiram. Și acum îmi apare un bărbat frumos, înalt, slab și ochi care aveau un șarm al lor.
 Nu reușesc să îmbrățișez trecutul așa cum mi-aș dori, pentru că  zgomotul unui  tren trece prin mine ca o undă tăioasă. Zgomotul unui tren, zgomotul timpului sau  zgomotul unui destin- aceeași dramă posomorâtă. Uneori pare că e glasul unei balene ce și-a pierdut puiul. Mă întorc ca să mă așez în pat, privesc tavanul în timp ce fredonez versurile: Zile fericite, ne jucam prin curte/ Vara nu se termina, apoi brusc trec la refren, care are un cuvânt frumos : Fercireee... încercând să îmi imaginez fericirea în alb-negru, exact ca în clipul trupei Vama. Uitându-mă în tavan îmi amintesc mereu de fresca "Crearea lui Adam" a lui Michelangelo, din Capela Sixtină. Acea atingere fină de degete, acea conexiune inocentă... Îmi amintesc că atunci când țineam pensula în culoare de ulei, visam să îmi pictez tavanul dormitorului din viitoarea mea casa. Închid ochii și încerc să adorm.

Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată.

Simt că nu mai pot, că tot ce construiesc în mine se risipește ca o dună de nisip. Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată. Lupta pentru a mă câștiga e ca o încercare de a căuta o fântănă într-un pustiu. Și priveliștea în care un nebun sapă pustiul e vrednică de o comedie amară. Uneori cred că egalitatea nu există, că nu-i decât un concept filosofic născut în minți aflate în delir, pentru că această egalitate ridică la suprafață iluzia alegerii: direcția spre a fi cineva sau nimeni. Lucrurile pe care le fac sunt ca jucăriile contrafăcute cu zgârâituri made în China. Dacă există cineva care îmi suportă greșelile, ar fi mai mult decât supraom. Simt uneori că sunt o eroare de sistem și că viața mea ar trebui dăruită celor care au voința de a schimba până și forța de gravitație a pământului, dar care au doar câteva ore de trăit. De la dimensiunea cuvântului până la dimesiunea faptei sunt ieftină, murdară și ruptă din context. Și nu îmi mai spuneți că sunt puternică, pentru că îmi înveliți adevărata imagine într-o folie colorată care îmi transformă lipsa de conținut într-o depresiune abisală. Nu sunt omul care ar avea în aripi responsabilitatea, puterea de a investi în lucrurile de zi cu zi pentru că toate lucrurile pe care le fac, încalcă legile matematice, logica... Mi-e scârbă de această cerșetoare mizerabilă pe nume viață care mă umplă de valori imaginare și apoi râde de mine ca de un copil prost ce încearcă să schimbe decorul. Nu mă pot adapta în această lume, mi-e străin tolul, lucrurile, oamenii, eu...care îmi șifonez sufletul. Nu pot să strâng pentru mine forță nici din exemple, nici din cărți și nici s-o caut în Dumnezeu. Dacă aș avea posibilitatea, aș deveni suflarea amintirilor mele. M-aș descompune în trecutul meu, evitând să-mi fac incomodă ființa. Pur și simplu nu mă mai suport...

Accentul meu de moldoveancă

 

 De la un timp m-am gândit că pe blogul meu ar fi perfect să scriu despre banalități, pentru că articolele pe teme serioase îmi iau nu doar ore întregi de documentare, ci și zile, iar programul meu nu-mi perimte.

    Mie, cel puțin, îmi place să citesc despre banalități, pentru că au formule simple, iar lucrurile simple dau un gust autentic vieții. Astfel, azi vreau să vorbesc despre accentul meu, accentul meu de moldoveancă de la Chișinău.  De ce de la Chișinău? pentru că aproape toți românii care află că sunt basarabeancă, îmi zic că sunt de acolo. Pentru ei, Basarabia, în primul rând, e Chișinău, dulciuri de la Bucuria și vin de Purcari. Ieri, un amic, într-o convorbire telefonică, m-a întrebat unde mi-am pierdut accentul din capitală, la care am vrut să răspund revoltată: Ba da, el este!

Paradoxal e că anul trecut am vrut foarte mult să am un accent românesc și, bineînțeles, să vorbesc o limbă frumoasă, dar din păcate am înflorit-o cu mai multe rusisme. Cel mai dificil moment pe care încă nu l-am depășit este faptul că trebuie să vorbesc cu basarabenii în limbajul de acasă, iar cu românii limba literară ca să mă fac înțeleasă. Și acest comportament mă face să mă simt duală, falsă. Uneori, în cameră mă dau în spectacol, mimând aceste diferențe, revoltându-mă asupra ființei mele neputincioase. 

  Aproape toți basarabenii vorbesc un limbaj stâlcit, un limbaj al lor, de la copii până la înalți demnitari de stat, mai ales în mediile neoficiale. Atunci când iei decizia de a vorbi româna de la școală, îți iei angajamentul de a lupta cu tine însuți, apoi cu cei din jur. Am avut multe astfel de tentative, dar au eșuat toate, până când am început să  combin aceste elemente într-o vorbire unică. Unii dintre amicii mei băcăuani sunt obișnuiți cu aceste explozii de culoare.

 Uneori, în România mă simt ca la grădina zoologică, pentru că mulți români mă roagă să le povestesc ceva doar ca să-mi audă accentul. Anul trecut am fost crainic la un radio studențesc și de fiecare dată trebuia să întreb colegii mei români dacă pronunț corect, pentru că aici multe cuvinte au un accent diferit. Râdeam de ei și ei de mine.

   Deși uneori mă simt prost pentru că fraze care sunt o normalitate acasă, aici sunt de-a dreptul amuzante, îmi place să fiu așa cum sunt. E frumos să fii basarabeancă în Bacău! Probabil pentru că toți românii îmi pun o sută de întrebări despre mine, despre țara mea. Îmi amintesc că mă apropiasem de un domn ca să-l întreb traseul unui anumit autobus care, aflând că sunt basaraneancă, se bucura ca un copil, fața lui exprima atâta entuziasm încât o clipă mi s-a părut că ceva e în neregulă cu mine. Din respect a vrut să-mi sărute mâna. Cel mai mult îmi place să spun de unde vin taximetriștilor. :))

Sunt oameni foarte deschiși, și în cele câteva minute de mers cu mașina, ne povestim o jumătate de viață.  Unul din ei a crezut că sunt ardeleancă. Tind să cred că accentul meu, indiferent cât de ridicol e pentru unii, deschide suflete.