Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter?

  Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter? Știu, înseamnă multe. Pe lângă explicații de top pe care le pot da alții care cunosc cum ar trebui să fie o fată în adevăratul sens al cuvântului, a avea caracter înseamnă să nu-i permiți iubitului să te controleze. Să nu îți ceri voie de fiecare dată  să mergi undeva. O fată cu caracter te pune în fața faptului împlinit, mai exact în fața  deciziei luate. Nu vreau să cad în altă extremă și să afirm că ar trebui să renunțe să comunice cu el, să stabilească lucruri de comun acord. E foarte important să aveți niște priorități într-o relație, dar, de asemenea, e important ca el sau ea să nu devină obsesia celuilalt. O fată cu caracter are întotdeauna gradul ei de independență pe care ar trebui să-l păstreze intact. Să îți ceri mereu voie să mergi la un eveniment, la o prietenă sau undeva în deplasare mi se pare penibil. De ce? Pentru că asta ar fi o dovadă că nu te cunoaște. Un băiat care se teme să nu îl înșeli, nu-ți cunoaște valoarea personală, nu cunoaște cine ești tu în gândire, în fapte, în viața de zi cu zi. Dacă ești genul de persoană care manifestă inocență doar în prezența lui, atunci îmi pare rău, dar ambii vă ofiliți ca iarba pe timp de arșiță în această relație.
   În familia mea am crescut într-un regim democratic, din fragidă copilăria între mine și părinții mei s-a dezvoltat o relație de încredere. Dacă îi spuneam mamei că o să vin la o oră târzie acasă, ea nu se grăbea să-mi sară în cap pentru că știa ce fac și cine sunt. Nu era cazul să mă ia la întrebări atunci când ajungeam acasă, pentru că îi povesteam despre timpul petrecut ca unui prieten confident. Nu pot să înțeleg starea de revoltă a multor tineri când libertatea le este restrânsă, pentru că nu am avut restricții. Multe îmi erau îngăduite pentru că părinții mei au avut grijă să nu-mi lipsească discernământul. Nu o să-mi permit ca într-o relație, el să-mi ofere mai puțin respect decât mi-au oferit părinții mei, pentru că e vorba despre identitatea mea pe care am construit-o ani întregi prin greșeli, experiențe, muncă și prin care mă consider îndreptățită să iau decizii raționale fără a obține mereu aprobare, fără a mă afișa drept vulnerabilă astfel încât el să se simtă în siguranță.
   Știind că jumătatea ta are rolul de a înlocui familia într-o relație, mi se pare o lipsă de respect față de tine atunci când te comporți ca o fetiță docilă a cărei viață se pliază pe DA și NU al lui. Dacă el devine noul tău univers, atunci trebuie să ai pretenții ca el să nu te evalueze mai prejos decât părinții tăi. Dacă tot ești fericită că ai aceleași drepturi ca și el, că îi ești egală, atunci nu îi cere aprobarea în tot ce faci! Nu spun asta ca să-ți dezvolți orgoliul, ci caracterul. Fata care este în devenire o femeie puternică o să fie apreciată și mult mai prețuită decât roboțelul ascultător. 

Scrisoare către una dintre cele mai scumpe ființe

     Scumpa mea Livia, îți mulțumesc pentru ceea ce ești și pentru ceea ce am fost, fiind alături în anii de școală. Îți mulțumesc pentru ceea ce ai reușit să construiești în mine prin caracterul tău. Ești deosebită pentru că pui suflet în ceea ce faci, pentru că îl dăruiești altora. Mi-e dor să râdem fără motiv, să extindem dimensiunea fericirii până la banalitate. Să râzi de mimicile mele prostești atunci când mă chinuie talentul. Să spun două cuvinte și tu să înțelegi cele 7 sensuri la care m-am referit, iar uneori din priviri să-mi înțelegi dialogul care încearcă din răsputeri să prindă viață. Mi-e dor să-ți desenez caietele pentru că știu că tu le păstrezi. Șă-ți las figurine amuzante împreună cu pseodonimul MagicSmile7, nume care sună ca o marcă pentru pastă de dinți, așa cum mi-a spus un profesor de facultate. Mă bucur că împreună am reușit să experimentăm nuanțele spontaneității, am învățat că multe amplitudini emoționale se nasc atunci când înveți să fii atent la lucrurile mici, la viața cu formule simple. Mi-e dor să te conving să mâncăm înghețată iarna și să cântăm pe la recreații. Mirată am fost să aflu că bentițele care mi-au căzut de la fular, tu le-ai păstrat ani așa cum mi-ai promis. Aceste micuțe gesturi sparg până și filmele americane pentru că scenariul descoperă în semnificații o realitate frumoasă, de-a dreptul inocentă. Împreună exploatam versuri, îndrâznind să coborâm în interior  ca să descoperim adâncimile unei noi sensibilități ce ne oferea liberate și reala dorință de  fi creatori. Ne plângeam ore în șir la telefon că nu  avem inspirație pentru eseuri, texte..., iar a doua zi să ne minunam de farmecul a două lucrări atât de diferite. Ești una din puținele persoane care a crezut în visele mele, ai crezut chiar și atunci când eu mi le-am trădat. Cu tine am învățat să iubesc România înainte ca să trec Prutul. Împreuna am cuprins dorul unei spiritualități care s-a născut în Patria- mamă. Ești una din puținele persoane în fața cărora îmi permiteam să explodez în plâns, să recunosc că eram copleșită și să-ți spun că mă doare nespus de mult atunci când ajungeam la limitele rezistenței mele. Nu o să uit niciodată zilele în care erai alături de mine, citindu-mi povești motivaționale pe skype atunci când mă îndrăgostisem de o persoană a cărei existență nici măcar nu era dovedită, dar a cărei gânduri îmi prinse ființa ca un năvod. Sau când îți citeam mesaje primite pe telefon dimineața, în fața școlii, iar tu râdeai de felul în care mă revoltam că în mesaje lipsesc virgulile și cratimile, sau că nu suportam să văd acel „k” în loc de „c”. Ești un extraterestru atunci când cu zâmbetul pe puze accepți să mă ajuți, atunci când pot să te sun din Bacău la Chișinău, la 12 noaptea și să te rog să-mi trimiți un pachet de acasă în timp ce alții au refuzat, lăsându-mă cu promisiuni neîmplinite. Dacă în viață o să fii mai nefericită decât sunt eu, atunci o să rup jumătate din fericirea mea și o să-ți o dau ție.
   Și acum cu ocazia unei noi vârste, unei noi file în cartea vieții, vreau să-și mulțumesc că rămâi persoana potrivită pentru care distanța e ca un val de ceață în diminețile mai capricioase. Vreau să fii tu, pur și simplu. Să te bucur de trăiri autentice și să respiri dragoste. La mulți ani!

Dor de timpuri...

    De câteva zile mi-e un dor nebun de biblioteca sătească. Vreau să stau la masa aceea galbenă și roasă, nu aici în confort; Vreau să urmăresc iepurașii de soare care se mișcă ușor pe perdelele groase de un verde deschis, să simt foșnetul copacului de castan ce poartă o conversație tainică cu el, Cronos, în timp ce aștept câte o rafală de vânt să pătrundă prin fereastra întredeschisă și să-mi mângâie  creștetul, fâcându-mi unele șuvițe să plutească aidoma unor aripi de păsări care se îneacă în albastrul cerului. Vreau  să ating cu încheietura mânii paginile unei cărți vechi, să simt mirosul ei, să admir literele, apoi să mă las dusă în universul plăzmuit de sensuri, de semnificațiile care se nasc sub ochii mei.  Mi-e un dor nebun de o carte scrisă în perioada postbelică, o carte care pe prima foaie să aibă undeva jos imprimat Chișinău 1978 sau 1985 sau... 

   În minte îmi stăruie imaginea lui Stănescu care îngenunchiase în fața statuii lui Ștefan cel Mare în capitala Basarabiei. În raion mai avem o statuie a marelui domnitor, mi-ar plăcea să fi îngenunchiat și acolo și să vad urma genunchiului său, urma geniului său. Mi-e dor de scriitorii români, de lecțiile de română. Mi-e dor să vorbesc despre cât de ciudat era Blaga, cât de îndrăgostită aș fi fost de Eminescu dacă s-ar fi născut în secolul 21, mi-e dor  să mă mir că Vieru scrie și despre iubită, nu doar despre mamă, apoi să mă gândesc de ce în poezia Făptura mamei văd doar niște tălpi, tălpile mamei care au facut un legământ cu pământul. Vreau să-mi mai spună vreun profesor că e mama vreunui poet,  poate a lui Labiș, poate  a lui Mircea Cărtărescu. În clasa a 5-a,  în sala unde aveam lecția Istoria Artei, am văzut o poză de a lui Esenin, profesoara ne-a spus că e fiul ei.  Ce să zic? i-am spus că are 
un fecior frumos. 

    Vreau să nu-mi pese că sunt unica din clasă care crede că finalul romanului Pădurea Spânzuraților e cel mai perfect final; Să declar din nou cu înflăcărare că am mai adăugat un personaj puternic de la care să mă molipsesc de valoroase trăsături de caracter. Sună așa de ciudat: a te molipsi de trăsături de caracter!  Vreau să simt acea încordare dureroasă care îmi frământa ființa ori de câte ori mă gândeam la acel Ilie Moromete ce a ajuns să simtă ultimul strop de fericire într-o roabă dusă de cel mai mic dintre feciori; Să îl văd pe tata din Ultima lună de toamnă și să-mi doresc să îmbrățișez toți bătrânii uitați de copiii lor; Să trăiesc în Moldova druțiană  din Frunze de dor sau Doina, căci Doamne! am putut să o construiesc ca un arhitector cu har: să o simt, să o aud, să o miros și să o păstrez pentru mine.  Mi-e dor să întreb disperată cum pot șterge o urmă de vopsea pe care a imprimat-o pisica pe coperta unei cărți împrumutate. Vreau din nou să mă simt un mic scriitor, să inversez caietul în timp ce citesc un eseu, să mâ ghidez după săgeți  și să privesc amuzată cum profa se preface că nu-mi observă dezordinea.

Decuplez amintiri

Am prea multe de făcut azi și când am prea multe, nu fac nimic. Așa mi se întâmplă mereu. Îmi vine să-mi iau lumea în cap și să fug în parc, să mă refugiez acolo, în scrânciob și să visez, să pescuiesc amintiri. Acea bucată de lemn cu lanțuri de fier să penduleze în timp, iar eu să ghicesc care-i energia potențială și care-i cea cinetică. Așa, din fizică mi s-au imprimat doar cuvinte pe care nu pot să le explic și nici nu are rost că doar un geniu nu este mai fericit decât un om prost și dacă ar fi repartizată fericirea în funcție de capacitățile intelectuale, mi-aș scrie formule pe frunte.
 Când scrânciobul se ridică spre cer,  simt că încearcă să mă arunce peste parc, direct în satul meu. O să-i spun mamei că am mai făcut progrese când e vorba de spațiu. Ca să rezolv o problemă la geometrie, mereu trebuia să-mi imprevizeze o figură geometrică, să-mi arate înălțimea pe care o cunoșteam din condiția problemei. O să-i spun mamei că știu să îmi apropii locurile dragi prin imaginației, știu să le decuplez și să le plasez acolo, în inimă. Și când scrânciobul încearcă din nou să mă arunce în brațele văzduhului, simt că mă trezesc într-un corp mic, în alt scrânciob, în fața unui apus superb. Privesc petele strălucitoare de roșu și oranj, privesc soarele care găurește cuminte pânza cerească, topindu-se ca o bucată de unt în tigaie. Mă scufund în culorile care trăiesc pe cer, apoi mă trezesc ca dintr-un vis când tata mă roagă să schimb versurile pe care le tot rod de corzile vocale. Mă uit în ochii lui căprui care par mai vii decât cerul. Îi cercetez privirile lui misterioase și îmi zic că o să am un soț la fel de frumos ca tata. Cand scrânciobul se retrage, văd perdelele de un albastru închis ale bunicii pe care sunt niște bujori durdulii. Acele flori la lumina becului par că învie, că își desfac tandru petalele. Pe perete are o imagine de ceramică, în relief. Stă o fată cu un corp subțire, de o plasticitate surprinzătoare. Mereu mă uitam vulpește la ea, căci aveam senzația că imediat cum întorc spatele, ea se mișcă. După ce citisem din  legendele Olimpului, mă gândeam dacă nu cumva e vreo zeță blestemată și dacă nu a ajuns într-un mod misterios din Grecia Antică în casa bunicii. În fața mea văd fotoaparatul care se deosebea mult de cele obișnuite. Era de fier, tata îl cumpărase când lucrase în Iakutia și era adaptat la acele ierni siberiene. Uneori îl luam fără să știe și imitam  adevărații profesioniști. De când mă țin mine, nu a funcționat niciodată...
Închid ochii și văd ceapa proaspătă plutind în ciorbă, văd mâinile mamei care strâng rapid resturule de pe masă, mi se face foame...
Ușa de la sufragerie e deschisă, iar razele invadeaza camera spațioasă. Alergăm rapid să ne ocupăm locurile, iar mama ne strigă să ne spălăm pe mâini, pe tata nu-l mai vad, când era el, uram ciorba, iar când deja îmi place, el nu mi este...