Trebuie să fac o alegere!

Privea cineva spre mine cu o rază sărită din cioburile de sticlă,din cioburile scoase din rănile întunericului meu sugrumat de gînduri; privea un înger spre mine răsărit din stîncile adînci, de priviri digerate.Credeam  ca mă sufoc într-o răsuflare adînca, de parcă vidul cosmic se revărsa infernal în plamînii înspăimîntaţi.Faţa-i era ca fulgerul....defapt, nu stiu cum îi era ,căci mă orbise; şi nici măcar umbrele nu le mai văd.
A venit la mine ameninţător...avea fiinţa tulburată.A vînat cerul  cu ochii şi apoi s-a îndreptat spre mine, m-a întrebat:"Ce-i iubirea?", m-a întrebat în numele cui trăiesc.Nu am şovăit mult şi i-am strigat:
-Oare o pasăre nu iubeşte văzduhul în care trăieşte? Oare peştele a sărit pe uscat ca să locuiască acolo?Oare culorile curcubeului s-au scurs vreodată, lasînd-ul incolor?Eu trăiesc în numele spaţiului care pluteşte pe lînga mine şi prin mine!Iubesc pentru ca omul are nevoie de afecţiune.Nu sunt o stană de piatră.....
-De ce te minţi?Trăieşti într-o lume străină, nu e spaţiul care ţi-a fost dat,e altul,altul fals ......
Iubeşti pe cei ce ţi-au dăruit totul, îi iubeşti atît, cît nu trebuie sa faci nimic pentru ei, îi iubeşti pentru că ei îţi completează viaţa, iar tu nu faci decît sa admiri mirifica ta existentă.Trăieşti pe un pămînt , pe care nu ţi-ai sigilat, încă ,nici o umbră; recunoaşte că ai fi gata să-ţi trădezi trecutul pentru a-ţi ridica sinele în slăvi.Te-am căutat de atîtea ori, te-am strigat de atîtea ori....El te-a iubit, Fiul Lui din dragoste pentru tine a murit pe cruce.....Tatăl tău, pe care tu! tu-L urăşti te cheamă acasă!
Te-am învăţat....ai văzut şi tu că timpul încerca să-ţi cultive iubirea...De ce eşti oarbă? Ai două uşi, două, numai două! Şi timpul e aproape...
-Ce vrei acum? i-am răspuns eu indignată.Să mă sacrific, ca să vezi în mine adevarata dragoste?
-Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu caută folosul său; mi-a răspuns el.
Am stat atunci ruşinată, cu capul plecat.Sufletul încerca să se ghemuiască în corpul meu, ca să nu fie observat.Mă vedeam deodată din toate perspectivele şi simţeam cum ploua mărunt şi fierbinte pe sub gene.
-Crezi că mai pot să mă revanşez? L-am întrebat pe el.
-De asta sunt aici!Mi-a răspuns îngerul.Ştiu ca poţi să evadezi din sfera acestei gravitaţii păcătoase.Ai nevoie de o credinţă tare, puneţi nădejdea în Creatorul, dă-i tronul inimii, iubeşte-ţi fraţii,smereşte-ţi cugetul, fii demnă de ceea ce faci.Şi îngerul a plecat ca o adiere de vînt ce se stinge în depărtare.Enigmatica lui strălucire se făcea tot mai transparentă şi absorbită de văzduh.Mi-am dat seama că dragostea şi credinţa sunt lucrurile cele mai importante, care caută perfecţiunea în noi.El ne vrea vii,Amin?

Constatări

Aerul e contaminat cu cuvinte ipocrite,cu sticle ce se ascund în bulele de aer.Odată respirat, oxigenul ascuţit,sticlele îmi înţeapă, zdrobind alveolele plămînilor mei.Sunt tăiata de sticla pe dinăuntru.
***
În clipa în care credeam ca dispari sub un scîncet copilăresc, tu defapt te transformai în umbra agresivă a corpului meu.Credul, cu aspect de peisaj, priveai fotonii de lumina ce se scurgeau în oglinda strivită.Oglinda ce se pierdea în văzduh ca o stofă bătută de vînt....

Timpul

Cer congelat, îngropat în adîncurile mele.
Tu, mister întruchipat în infinitul prăfuit de stele,
Te speli în rîurile de spume argintii,
Sălbaticule.
Ah, timpule, mă omori cu prezenţa ta.
De ce îmi înfigi clipele în corpul rănit încă?
Mai copilăreşti în muşcătura lui Adam şi Eva?...
Degeaba încerc sa te condamn ,căci stăpînit rămîi.
Ştiu!.. Ştiu de ce au fost descoperite ceasurile!
Ca sa ne indice cît timp ne-a mai rămas.
Tic-tac, tic-tac....

Destinul

Trebuia sa prindem îngerii din cîmp,
Ce alergau sălbatic.
Şi gîndurile muritoare sînt
În veşted,anotimp tomnatic.

Sădeau ancore-n pămînt
Şi nu întelegeam de ce
Aranjate-s ca mortii în mormînt,
Trecuţi de timp şi chinuiţi de neexistenţă.

De aripi, cărate sunt păsările-n zbor,
Demult a fost trecut şi timpul lor.
Şi cerul pare spînzurat în timp ce naşte-o sferă
Cînd lumina-i prinsă de-o tainică himeră.

Un strop de viaţa s-a străpuns
În nepămînteasca fericire
Şi sîngele din vene a curs
Ca rîurile-n veşnica nedumerire.

Cuprins de întinderea de ape,
Cu enigme înecate
Geneza îmi spintecă cuvîntul
De tremura în jur pămîntul.

Ceream destinului noroc
În panteon cu stîlpi de foc
Şi n-am ştiut că-s condamnat
De blestematul meu păcat.

Dezamăgire

Şi timpuri reci se scurg prin dune de nisip,
Adormi copil strivit de gînduri, caci visul ţi-a fugit.
În cîmpul bătut de stele şi luna-i de metal
Ţi-ascunzi tu inima-n tărînă, chemîndu-l pe Dedal
Şi zîmbetul  ţi e ingheţat sub cerul abia stins
Degeaba încerci să mai prinzi firul cînd Duhul te-a lăsat
Şi sufletul tău mort în trup ţi-e îngropat!

Iluzia

De gînduri sucite in nori prăfuiţi,

Culori zenitale se rup nevăzute in sticla verzuie si moartă de timp.

Corabia-i stricată, ingropată-n nisip,

Un cîne cu botu' miroase cadavre intacte de dupa dans; prabuşiţi in mireasma de particule topite.

In jurul meu sînt dansuri de foc, care se simt si nu ard si care le vad doar orbii.

Si stele ce cad in cap, strică visele cu ciocniturile ouălor de Pasti.

Cartea

Ferice de omul ce a călcat pe tarîmul minunilor ei, sau navighează acum prin cuvinte, caci Cartea este o arta,o arta a vieţii în care dăinuie o auroră de culori sălbatice ce aşteaptă a fi culese.