Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Sunt studentă la Bacău, un oraș cu oameni minunați, oameni de care nu poți să nu te atașezi, oameni care te impresionează prin simplitate, bunăvoință și o deosebită răbdare.
Când ajunsesem în oraș pentru prima oară, am rămas decepționată de liniștea și clădirile care păreau mohorâte și adâncite în întuneric ca soldații de teracotă din tumulul funerar al împaratului Qin. M-am gândit că e vreo clonă a orașului Ștefan-Vodă, care câteodată mi se pare blocat undeva în timpul  Uniunii Sovietice, din cauza  clădirilor sale vechi. Vara nu avusem acces la internet, așa că urma să-i descopăr tainele în cel mai natural mod, aflându-mă în interiorul mecanismului său, care s-a dovedit a fi un furnizor de trăiri inedite al căror preț nu-l pot determina încă.

   În prima dimineață am fost și mai uluită, când pe spațioasa stradă centrală abia dacă mai zăream vreun om, iar deasupra era ridicat un cer de plumb care impovăra și mai mult orașul-sihastru ce sub canonul tăcerei stătea smerit prin apropierea măreților Carpați. În minte încă îmi pulsa acel șuvoi viu de studenți din Chișinău, care, cu o aristrocrație în pași, se îndreptau spre universitate.  În cele câteva saptămâni petrecute în capitală imi făcusem deja o listă cu activități prin care credeam că sunt mai aproape (în faza mea de metamorfoză) de vietatea aceea superbă, desăvârșită pe nume fluture. Am avut posibilitatea să fac lucruri pe care mi le doresc de foarte mult timp și care, odată cu șansa de a pleca în România, mi se păreau mai reale, mai expresive, mai "dense" în conținut, ca apoi, trecând Prutul, să mă simt prinsă în propria plasă de vise...
   Totuși, starea mea de deznădejde care se lăsa în mod pregnant peste rațiune nu a avut timp să germineze, pentru că amabilitatea și căldura cu care  m-au sau mai corect ne-au primit, mi-a spulberat ceața de cimitir.
 Deși am un accent specific moldovenesc și uneori îmi lipsește coerența în exprimare, am fost acceptată ca volunar la radio. Profesoara mea de engleză și coechipierii mei mi-au acordat o șansă, o posibilitate de a evolua, gest pe care il prețuiesc mult. Îi mulțumesc profesoarei mele de franceză care m-a încurajat să particip la o competiție națională de dezbateri, devenind una dintre cele mai frumoase experiențe personale.
  Îi spuneam odată că sunt ofensată de faptul că românii din generațiile apropiate mie nu știu nimic despre noi, basarabenii, măcar faptul că limba rusă nu ne este limbă de stat, pe când noi, cu toată politica noastră pestriță, avem o idee mai mult decât superficială despre România, din cadrul lecțiilor de limbă română, istorie și geografie. Și ceea ce m-a surprins enorm era faptul că la următorul curs, doamna profesoară le-a prezentat colegelor mele câteva informații despre micuța Basarabie .Vocea ei blândă și acum parcă întreabă: "Știți cine a scris imnul Republicii Moldova?"
  În jurnalul meu virtual  cu amintiri am păstrat o discuție de la un interviu cu președintele Ligii Studențești și colegul său, care au dat dovadă de respect și cordialitate, motivându-mă să le solicit ajutorul, în cazul în care voi deveni victima unei discriminări. Dar cel mai extraordinar moment e faptul că am fost acceptată în familia unei biserci. Sunt parte din acest întreg, un mădular de la care cineva așteaptă eficiență.
Sunt mândră să afirm că în Bacău mă simt ca acasă!

Influența experiențelor negative vs influența experiențelor pozitive.

Fiecare dintre noi e construit dintr-o sumă de momente inedite. Unele pe care încercăm să le ascundem în cearșafurile uitării, undeva în adâncul sufletului nostru, în acel spațiu pe care căutăm al crede prăfuit, dar care de fapt e mai vizitat ca niciodată.Aceste numeroase reveniri se datorează durerii ce ne plasează mereu în fața vechilor răni, pe care nu le putem trata pentru că suntem imobilizați de realitatea aparent  delirantă. Iar altele pe care uneori cu lacrimi în ochi le îmbrățișăm cu toată ființa, sperând să le înviem, să le respirăm, să le simțim  vibrația aceea senină, simpla și transparentă.
   Eșecurile sunt adesea craponate de ființa noastră ca niște poveri pe care numai moartea le poate smulge, moartea și rugăciunea. Rugăciunea are nevoie de credință și perseverență, moartea se mulțumește cu un grăunte de dorință  ce a răsărit în solul unei rațiuni care a devenit obscură după încercarea de a înfrunta o furtună. Adesea alegem prima opțiune-moartea sau sinuciderea, fiind mai simplă ca proces. Suntem sclavi ale propriilor noastre decepții, momente jenante, caderi pentru că nu ne mai intereseaza eroismul, sacrificiul, preferând se ne "pliem" conform situațiilor, obișnuim să  oferim puțin și să cerem mult, transformând tot fluxul de idei moralizatoare într-un ambalaj ca formă, ineficient ca și conținut fiindcă acesta  nu are circulație în fapte.
  Alegem mereu calea cea largă, pentru că fie o credem mai ușoară, fie că ne place să mergem cu turma. Și astfel,  ne pierdem calitatea de a rămâne echilibrați, făcând loc pentru frustrare, orgoliu, obsesii, rămânând ancorați de fiecare prăpastie a vieții și adesea plutind după voia altora.
 Procesul este invers proporțional atunci când vorbim de momente fericite, momente care au ridicat la suprafață indentitatea noastră fără, în schimb, de a oferi vreo explicație despre consistența noastră spirituală,  lăsând o infantilă replică în subconștient precum că : exist pur și simplu pentru a fi acolo, înauntru și aici , afară în același timp.
  Dacă experiențele negre, care se prind de noi ca niște panglici de doliu, ne subjugă libertatea fără acordul nostru, atunci în mod contrar, încercăm să înrădăcinăm în noi clipele ce ne fac să ne simțim noi înșine. Uneori reușim să le reaprindem  și să ne bucurăm de moment, dar cel mai adesea rămânem încarcerați în trecut. Chiar dacă avem nevoie de amintiri care să ardă în noi ca niște făclii, datoria noastră este să trăim la modul "Prezent" și în nici într-un caz în calitate de prizonieri.
   Pentru a evita oricare din cele două extreme, e necesară o permanentă monitorizare a sinelui, a interacțiunii  lui cu mediul înconjurator...

Războiul nu are chip de femeie.

Femeia în făptura ei este omul deplin al sentimentelor, vasul slab care are nevoie de protecţie.
Transparenţa pe care o are o femeie atunci cînd suferinţa o ţinteşte se datorează faptului că ea este zămeslitoare, ei îi este hărăzit să pună sămînţa dragostei în rodul unei iubiri, apoi să devină sclavă pentru a creşte primele flori. Femeia îmbrăţişează adîncul plin de vibraţii a marelui univers cu multă răbdare, săvîrşind încă de la primii paşi ai destinului un tainic legămînt. Omniprezenţa ei şi spiritualitatea care depăşeşte frontierele sufletului, alcătuiesc în esenţă altarul sfînt al familiei ce poartă mărturia unei epopei pe nume viaţă. Femeia toată viaţa e pe front, dar nu luptă impotriva sîngelui , ea luptă pentru dăinuire.
Grigore Vieru scria în poezia "Tu eşti un geniu" următoarele versuri:
Erou rămas tot mamă,

Tot legănînd copii,
Cu teamă de războaie,
Cu frică de tării:
Că n-or trimite ploaie
Pe grîul omului
Sau or trimite brumă pe floarea pomului.
Astfel se accentuează şi afirmaţia unei eroine interogate de Svetlana Aleksievici precum că "nu-i meserie de femeie să ucizi" aşa cum nu-i meseria unui războinic de a fi preot.
Apoi cum ar putea o femeie, o mamă să fie fiinţa războiului cînd ea prin  durerile morţii dă viaţă, viaţă pe care o ocroteşte cu trupul, cu lacrima, cu buzele spre cer. Cînd ea ca o fiinţă aeriană se înalţă cu teamă prin rugăciune, veghind şi vărsînd prin simplitatea numelui său lumină pentru converitrea celor ce au fost odată povara pîntecelui ei.
 În război ea devine criminal şi erou în acelaş timp datorită acelei conexiuni profunde între ea şi ceea ce-i aparţine, opunînd o rezistenţă de titan aşa cum îşi apără înverşunat o pasăre puii în faţa unui vultur. Iar cînd dragostea maternă, căminul care păstrează cu intimitate sub inimă, curgerea acelui convoi de trăiri, se contopeşte cu idealul patriotic, femeia devine un apostol al curajului, al dedicarii totale, valorificînd cu demnitate fiecare oportunitate de a transpune viziuni nobile în fapte aşa cum autoarea exemplifica cazul Albinei Gantimurova.

Copilăria-cel mai frumos anotimp!

Fiecare pui de om odată ce creşte, lasă în urma lui paşii zbenguiţi a acelei fragide tinereţi care vibrează ca verdele frunzei sub norii de plumb lăsaţi peste codru. Alunecînd pe aripa timpului, pribegind prin cîmpiile lui ba albe, ba negre, lasă în urmă frumuseţile copilăriei sale, auzind din cînd în cînd cîte un ecou care îl tot chiamă să reia jocul şi suspină cînd ascultă copilul din el ce rîde din tot sufletul.
 În haina ei de sărbătoare, copilăria stă lîngă icoana sufletului , păstrînd în lumina din candelă rugăciunile mamei, lacrimile care curgeau din izvoarele durerii şi dulcele cîntec de leagăn care făcea să-i sune întreaga ei făptură.
 Mie dor de libertatea ei, de visele ei, de spectacolele ei fabuloase, mi-e dor de copilul deplin din mine,mi-e dor de ceilalţi copii care mi-au înseninat chipul, de soarele care pătrundea prin fereastră învăluindu-mi camera cu pulberea sa aurie, de zicătorile pe care le spuneam atunci cînd venea ploaia, de lănţişoarele pe care le făceam din iarbă, de mirosul ei proaspăt, de tandreţea ei inofensivă. Astăzi, mai mare fiind, rătăcită în valurile realităţii care bat ţipător, imi amintesc cu nostalgie de paradisul anilor ce-au trecut demult, odata cu tata...Vor trece ani cînd voi vedea nişte căpşoare ţinîndu-se aşa cum mă ţineam eu de fusta mamei, cărora seara o să le povestesc cum în zilele cînd ochii îmi priveau pios, strălucitori înaintea viitorului, sfidîndu-i existenţa, alergam nebuneşte prin mahala , imitînd zborul avionului. Cum la fiecare poartă noi, fetele ne făceam cutii poştale din coloratele cutii de praf în care ne lăsam scrisori frumos şi creativ ornamentate.Cum ne făceam telefoane mobile din lut sau carton , de marca "Sony Ericsson", împleteam cărucioare pentru păpuşi din fire subţiri de cupru, săream în paie din podul unei case "părasite" din mahala sau stăteam cu toţii cocoţaţi prin copaci de nuc, seara, aşteptînd ca unii dintre băieţii mai îndrăzneţi  să ne aducă pepeni verzi din grădina unei vecine.O să le povestesc cu un surîs pe buze cum un vecin imi dăruise inelul de logodnă a mamei sale, despre păpuşa mea grasă căreia îi cădea peruca şi cu care mă jucam că are cancer, căci na! unde s-a mai văzut păpusă făra păr!
 Atunci, în copilărie a fi la modă însemna a avea haine la fel, iar după părerea mea un băiat deştept e cel ce ştie să scrie corect cuvîntul "adidas" (credeam că se scrie "adiddas"  :)))  ). Atunci se mai întîmpla să mai vină cîte un băiat din Chişinău în vacanţa de vară şi se nimerea unul din aceia simpatici foc,căci toată mahalaua îşi muta existenţa pe uliţa verişoarei mele. În acele clipe minunate aveam un vis pe care-l purtam cu bicicleta peste văi, dealuri, pe lîngă iaz care veri înregi mi-a tot turnat apă la rădăcini, iar în urma noastră, tiptil ne urmăreau ochi curioşi cărora ei şi cu o amică le spuneam cu un entuziasm supranatural de noi teritorii pe care le-am explorat şi pe care încercam să le ţineam în secret.Îmi amintesc de curnuţii pe care le aruncam noi, fetele la vreme de mare amărăciune., de bătăile pe care le aveam cu băieţii, de bombele de lut aruncate în casa adversarului, apoi urma acea timiditate de înger în prezenţa părinţilor, mai ales a tatei...
Totul a zburat, a zburat ca petalele primăverii într-o simplă adiere de vînt...
Cu tristeţe vorbesc cu versurile lui G.Vieru :
                                        Mi-e dor de fragedul izvor,
                                        Curgînd din veşnicie
                                        Cu ochi curaţi, strălucitori
                                        Cu ochii tăi copilărie.

Veşnicia s-a nascut la sat. L. Blaga

Sania

Aşa cum eroului druţian, moş Mihail, fiecarui dintre noi când lumea ni-i mai dragă sau când amarul prinde a face valuri în suflet, ne apare câte o sanie pe fundalul alb al visului. O sanie ce îşi spală mândru în soare trăsăturile fine, o sanie de o nobleţe tulburătoare...
 O tot privim cu ochii miraţi, încercând să-i ascundem graţioasele-i forme în adâncuri. O tot măsurăm, apoi scărpinâdu-ne la ceafă, o lăsăm ca pe un boboc de floare în grădina unei primăveri care abia işi mişcă aripile, şi ne îndreptăm spre drumul proaspăt bătătorit, să vedem ce-a zice lumea că aşa-i firea moldoveanului, tot strânge vorbe chibzuite şi nechibzuite până se apucă de ceva. În timp ce se mai gândeşte omul să-şi facă sanie sau nu, căci superstiţios cum e din fire, se teme de anii ce-or da bir cu fugiţii cu noroc, cu tot, sania îi tot alunecă năstruşnică pe gânduri ca pe colinele zgribulite sub cojoacele albe.
 Şi cum lui moş Mihail îi apare visul creator, acel ceva "alb, sprinten şi frumos", apare şi sania ca un zbucium în amorţeala vieţii, ca un descântec în negura nopţii şi îi tot râdea omului în faţă spre necazul său. I-o tot fi spus omului lumea să stea cuminte la casa lui, să-şi caute de ogor, soţie, copii că dorurile şi înflăcărările vin şi se duc. Dar moldoveanul e ca meşterul Manole, când vin patimile, vin ca un blestem peste capul său şi îşi prinde el în acea forţă revelatoare şi trupul, şi sufletul, lăsându-se ca o unealtă în palmele harului.Şi cum numai e "chin" şi "visare fără popas", îşi lasă totul la o parte şi ca un adevărat maestru se apucă de sania ce i-a tot fript inima.
Domol , tăcut precum moş Mihail, stă zile întregi şi " ciopleşte şi vorbeşte cu sania, şi-i îngână melodii apucate din bătrâni","săvârşind taina cea mare a omenirii".
* Sania în contextul dat e simbolul creaţiei, o revelaţie a artei.

O scrisoare dubioasă.

Moartea e ca un călău. Nu lucrează după instinct, ci după ordin. Şi totuşi o fi avînd rafinatul simţ al frumosului pe care-l trece aproape cu sfinţenie în jocul ei pe tabla de şah. Ori arta e în mîinile vechiului, dar neîmbătrînitului păpuşar pe nume : „Timpul”. Cel care face din realitate o iluzie şi din iluzie-realităţi, lăsînd ca într-un val de praf albicios, efemeritatea să se coboare ca un somn mincinos peste pămînt...
 Oare ce-ar fii dacă o rază a eternităţii ca un arcuş dureros de vioară ar străpunge norii, surpîndu-i ca pe o biserică însetată de jertfă; ar tăia văzduhul cu aurul său, apoi s-ar scurge în pămînt, bătînd în scîndurile unui cavou ca o candelă a învierii. Atunci, din negura nopţii, cel ce va auzi dulcea mîngîiere a trezirii, va căpăta slobozenia şi se va naşte ca un înger din ape. Sub tăcerea libertăţii îşi va ridica fruntea în soare şi îşi va strînge o răsuflare din geana de vînt ce se lasă aevea unor frunze tremurînde...
- Ah, e atît de greu să dai vieţii o formă. Cu cît mai mult încerc s-o pătrund, cu atît mai mult sporeşte-n mister. Şi de ce n-ar fi adevărat? De ce n-ar fi viu Eminescu? L-au văzut plimbîndu-se prin cimitir, în Văratec, pe semne o căuta pe Micle. Nopţile se plimbă ca o stafie prin biblioteci. Ieri, de la Ministerul Învăţămîntului mi-au expediat o scrisoare dubioasă.
-Ah, pereţilor, de-aţi putea vorbi! Îmi simt tîmpla grea, căci gîndurile îmi năvălesc ca o avalanşă fierbinte în cap. Ascultaţi, voi cei ce vă duceţi existenţa în tăcere!
 „Scumpă naţiune , ar fi greu să crezi că veşnicia m-a lăsat să-mi văd ţara care-şi trăieşte viaţa pe motoarele timpului. Totul curge ca într-un dulce delir dumnezeiesc, într-o uşoară toropeală care-mi subzistă în fiinţa întreagă. Astăzi Codrul ce-şi poartă canon peste veacuri mi-a recunoscut pasul, m-a inundat cu freamătul lui flămînd ca un clopot ce-şi cerne ecourile în văzduh, sub divina cupolă albastră. Îşi amestecase ramurile în pînza solară, aşteptînd parcă să-l întreb:
„Ce te legeni codrule
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt.”
Am stat tăcut îmbrăţişîndu-i vibraţiile, simţindu-i seva.Am făcut din suflet o fereastră deschisă ca teiul să-şi arunce vălul de aromă proaspătă ce odată i se împletea în părul buclat al iubitei.
 -O, scumpă naţiune! Cît de nefericită eşti că nu-i asculţi cîntarea elogiacă, nu asculţi izvorul, nu-ţi asculţi inima. Poporul meu iubit care te pierzi între popoare, de ce îţi iei avînt în adîncul cerului, uitînd a te mai întoarce înapoi? Surprind aceeaşi ofilire în mers, aceeaşi vlagă în suflet, aceleaşi feţe crispate în mijlocul unui paradis care îşi trăieşte drama istovitoarei absenţe a dragostei.
Lacul ca un vitraliu îşi aruncă gelos valurile sticloase spre mal, în neputinţa lui de a ajunge pînă la stele.O fi cerşind un mesia pentru români.
Voi, cei care mi-aţi creat busturi, aţi rezervat operei mele rafturi întregi în biblioteci, mă purtaţi ca pe o comoară nedescoperită, lăsînd pulberea de praf ca un trudit călător să-mi sugrume mugurii cuvintelor. Cu ce vă înlocuiţi setea de înţelepciune? Unde vă sunt găleţile? Căci în trupul trist domnesc umbrele cu ascuţite colţuri. Apăsătoare v-a devenit lumina, amarnice forme de lut ce îmbrăţişati cu murmurul inimii golul prăpastiei.
Plîng peste urmele voastre de cenuşă, plîng odată cu cerul, căci voi îngropaţi geniul ce curge prin vene şi vă aduceţi aminte de el cînd cea din urmă clipă a curs prin fisura clepsidrei. Mă arde durerea în piept să ştiu că Basarabia e ruptă din trup, că buzele-mi sunt înţepate de sîrma ghimpată. Mă doare să ştiu ca mulţi nu-s români, că mulţi renunţă la patrie, neam, la istoria care a schimbat viaţa pe sînge. Mi-e frică să văd cum alegeti tăcerea în schimbul unor nimicuri... Iată, sunt numai răni care-mi sîngerează, văzîndu-vă orbirea.
Vă implor: condamnaţi exilul ce l-aţi pornit în tempul minţii, condamnţi bezna la care vă-nchinaţi, condamnaţi căderea căreia îi spuneţi zbor,căci nu asta vă e hărăzirea.
Al vostru, Eminescu. ”
-Auziţi ?! Dar ce vă e vouă, cînd aveţi din temelii indiferenţa! Staţi reci ca nişte criminali şi numai eu mă simt strivit de-a lui cuvinte...
M.O

Visul începutului.

Se naşte soarele în valuri
Şi crama cerului se surpă.
Cad coji de ou pe-nalte falduri,
Se risipesc ca într-o luptă.

Din boţ de lut vom face stele,
Vom arunca pe-naltul zid
Şi vom urca pe-nalte schele
A bradului ce-n umbră sumbru,
Îşi toarnă umbra în candele.

Iar când luceferi suiţi pe-o targă
Vor prinde noaptea de coama-i neagră,
Va trece ca o piatră sacră
Printre falezele de nori,
O lună mândră ce purta-va
O rochie brodată-n flori.
               ...

Destin, noroc sau voinţă?

Astăzi întîlnim la toate generaţiile afirmaţii precum : “Dacă o să ai noroc, o să ajungi cineva”, “Dacă o să ai noroc , vei avea o soţie iubitoare, un soţ fidel…” sau “Aşa mi-a fost scris”, “Aşa mi-e soarta”. Într-o ţară creştină, din păcate tot mai des auzim aceste replici deznădăjduite, lipsite de caracter şi de vlagă. Gîndirea personală s-a transformat într-o gîndire colectivă care suferă de un cancer al disperării, o gîndire care mai degrabă stabileşte un faliment spiritual în masă decît un stimulent. Nikolai Berdeaev, un filosof rus observase că : “originalitatea personală a gîndirii, a conştiinţei, a creaţiei a fost întotdeauna apanajul unei minorităţi”. Cum au reşit acei oameni să se rupă din sînul colectivităţii? Le-a fost hărăzit de destin să urce cu cîteva trepte mai sus? Ori s-au nascut în cămaşă?
Primul lucru pe care l-au făcut a fost să se desprindă din sistemul unei gîndiri gregare, adică de turmă. Fenomenul creării unui grup de elită a fost cu atît mai bine vizibil cu cît nivelarea socială se producea mai intens.Deşi, astăzi sistemul democratic cum este cel în care trăim permite diversitatea, totuşi el niciodată n-a făcut nimic ca să se opună unor ideologii ce transformă omul într-o valoare de mîna a doua, camuflîndul la suprafaţă în fiinţa moralistă, incoruptibilă,perseverentă, raţională, lăsîndul în interior resemnat, pradă unor concepţii slab funcţionale. Situaţia poate fi comparată cu ineficienţa un sistem de operare infectat .
Diferenţa dintre oamenii de succes şi majoritatea e urmatoarea: pentru ei norocul e o atitudine, ceea ce pentru majoritatea norcul constitue o întîmplare.Ei fiind pe deplin conştienţi de capacitatea omului de a fi liber-arbitru, şi-au asumat răspunderea de arhitect al propriului destin.
Orice om care a reuşit să-şi transforme gîndurile în realitate, a avut nevoie de 4 paşi fundamentali: Dorinţă, Viziune, Muncă şi Dăruire. Îmi amintesc de sfatul unui cunoscut, luat din experienţa sa de viaţă :”Dacă vrei să ai succes, niciodată nu trebuie să mergi pe drumul lumii, întodeauna trebuie să alegi drumul cel mai greu.” cuvinte care de altfel l-au realizat pe el.
Vorbind de personalităţi marcante, atunci pot spune că m-a impresionat cazul lui Henry Ford, fondatorul industriei americane de automobile. La începutul drumului său spre succes, nu a fost decît un simplu mecanic, lucrînd pentru 11 dolari pe săptămîna.În afară de cele 10 ore de muncă zilnice, acasă lucra aproape neîntrerupt , încercînd să inventeze un nou tip de motor.Familia nu-l agrea, vecinii îl socoteau un nebun, dar persistînd a dat lovitura de graţie.Un alt exemplu este scriitorul Albert Campus, al 9-lea cel mai tînăr francez care este decernat cu Premiul Nobel. Scriitorul a dus o copilarie plină de lipsuri.La un an de la naşterea sa, decedează tatăl său într-una din luptele primului Razboi Mondial. Locuise într-un cartier periferic a oraşului Alger, într-un mediu de oameni foarte săraci şi bolnavi. Mama sa era aproape surdă şi analfabetă, pentru a-şi întreţine cei doi fii, era nevoită să-şi caute mai multe locuri de muncă. Cu ei mai locuia şi un unchi infirm, dar datorită voinţei şi aspiraţiilor bine determinate, a obţinut trofeul victoriei.Jock London, scriitor universal, unul din primii scriitori americani care a colaborat cu industria cinematografica.A trait în condiţii extrem de grele, părinţii fiind foarte săraci, tatăl său biologic, nu l-a recunoscut drept fiu legitim. Situaţia însă nu l-a intimidat, a fost autodidact, a insistat şi a învins. Lista poate, bineînţeles continua…
Georges Jaques Danton spunea :” pentru a ieşi victorios, tot ceea ce trebuie să faci este să îndrăzneşti,să îndrăzneşti, întotdeauna să îndrăzneşti.” şi ca o completare a acestui citat :…dar mai presus de toate îndrăzneşte să-ţi duci victoria în eternitate.