"Moldova are talent"- pe bună dreptate între ghilimele

M-am uitat ieri la show-ul "Moldova are talent". Eram curioasă să văd cu ce oameni se poate lăuda această ţară mică şi neajutorată, dar am constatat stupefiată că ori trebuie să-şi facă o carte roşie a talentelor şi s-o pună într-un muzeu , ori să "dărâme" toate show-urile cu împlicarea publicului larg şi să investească în organizaţii, şcoli de artă, traininguri, proiecte culturale, pentru că mulţi conaţionali au legături foarte limitate cu realitatea exterioară. Printre priorităţile emisiunii mai degrabă aş vedea încercarea de a scoate la iveală realitatea dură în care ne aflăm, decât dorinţa de a evidenţia oameni talentaţi. Această emisiune e încă o dovadă a faptului că am învăţat să trăim în genunchi, să ne lăsăm înjosiţi şi să mâncăm tot ce ni se pune în farfurie. Moldovenii au potenţial, curaj şi tupeu, mai puţin muncă individuală. Mulţi s-au trezit cu talentul peste noapte, alţii au trăit cu sentimentul că se dezvoltă de la sine. O fi din cauza că ne vedem în naivitatea noastră celebrităţi, dar nu ne uităm în spatele cortinei, unde se ascund mii de ore de antrenament. Partea pozitivă a lucrurilor e că moldovenii ştiu să viseze, deci nu totul e pierdut, dacă avem viziuni, suntem dotaţi cu cap, mâini şi picioare, la lucru pe şantierul vieţii. Decât apoi să vă victimizaţi că nu sunteţi acceptaţi, mai bine aveţi aşteptări mari de la voi şi mai puţine de la ceilalţi. Ca să primeşti, trebuie să ai ce să oferi.
   Una din carenţele evidente a acestei emisiuni este lipsa de creativitate, o resursă umană care, de altfel, este mutilată, nebăgată în seamă de către sistemul educaţional. De aceea, atât participanţii, cât şi prezentatorii nu pot să se exprime, să exteriorizeze resursele interne. Aşteptăm să deschidem gura în semn de uimire, dar nu ajungem să prindem acest moment, pentru că lipsesc acele clipe de naturaleţe, spontaneitate, ineditul, dând senzaţia că e o emisiune contrafăcută în care totul e învăţat după scenariile emisiunilor precum: "Românii au talent”,"Україна має талант", "Britain's Got Talent" (e aceeaşi emisiune care se difuzează în România, Ucraina şi Marea Britanie şi care are multe vizualizări din partea moldovenilor).
  Ştiam că moldovencele sunt apreciate şi mă bucuram atunci când cineva spunea acest lucru, mai ales de peste hotare, dar văzând comportamentul mai multor fete în cadrul acestei emisiuni, îmi venea să-mi dau o palmă. Şi acum îmi stă în cap fraza: "Fa, cât am şăzut ni s-o boţît rochia". Pe de altă parte, am reuşit să văd şi căteva filmuleţe care merită toată atenţia. După muuulte videouri privite cu dezgust, am găsit şi persoane pentru care se merită proiectul. Prima mea reacţie: "Ăsta sigur e din Moldova? "Deoarece găsisem pănă atunci doar două persoane potrivite decorului: o italiancă din Roma şi un băiat cu piele de ciocolată şi un nume de familie străin. În sfărşit s-au găsit oameni care încearcă să schimbe imaginea asta de mediocritate aplatizată, care au teorii cu aplicabilitate practică, pentru care se merită să mai închdem ochii la nerozia devenită rutină. De asemenea, m-au impresionat filmuleţele de prezentare a regiunilor din care vin participanţii; locurile reflectă căldura, calmul şi duioşia unei case primitoare şi, în acelaşi timp, inocenţa unor locuri neexploatate.
  Deşi stateam cu obrajii fierbinţi şi uneori ascunşi printre perne, ca să nu văd cum unii se fac de râs, stăruind în prostie, vreau să cred că emisiunea va evolua, devenind un instrument eficient de indentificare a persoanelor pasionate şi un deschizător de drumuri spre noi orizonturi.

Rebelă

Ai simţit vreodată că nu ai libertatea să fii tu însuţi? Că alţii se exprimă în locul tău, având pretenţia că îţi înţeleg trăirile? Sau îţi împun constrângeri din simplul motiv că nu simţi şi nu gândeşti după acel mencanism primitiv de la şcoală: dă răspunsuri după carte, atât. Cu toate astea nu am pretenţia că la şcoală am fost învăţată să dau raspunsuri care întră doar în accepţiunea curriculumului şcolar. Au existat profesori care m-au încurajat să gândesc mai mult de cât îmi permit temele din carte şi probabil am avut cea mai înfloritoare perioadă de dezvoltare personală. Cu toate astea, aveam un public deja învechit, preocupat de probleme şi plăceri personale. Întrând într-o lume nouă, mi-am dat seama că undeva în mine se produse o fisură. Că sentimentele care îmi amplifică fiinţa sunt exprimate prea rudimentar pentru a fi acceptate, sau că nu e cazul să mă afişez drept o fiinţă  sensibilă. Exteriorizările sunt percepute în normalitatea de grup, o normalitate impusă, de altfel,  drept o slăbiciune. Uneori suntem atât de mult ancoraţi în discuţii formale că încep să gândesc că emoţiile acelea omeneşti devin o adevărată mitologie. Ne construim atât de multe ziduri în jurul nostru că am impresia uneori că ne punem nişte cutii în cap şi că ne îndreptăm unii spre alţii cu GPS-ul.
 Adesea cuvintele se lovesc de noi ca de un paravan din cauza realităţilor pe care le creiem, în schimb, atunci când ni se pun întrebări indiscrete, ne obligăm să răspundem pentru a nu rămâne mai prost ca celălalt. Suntem mai receptivi la provocări decât la dialoguri naturale. Şi atunci când ideile par plăsmuite diferit sau au ecouri neptrivite pentru noi, apelăm în semn de prostest, la acea comunicare poluantă, menită să intimideze interlocutorul. Astfel, se întâmplă să ne facem o încântătoare retragere în noi.
  Deşi sunt în prezenţa celorlalţi, sunt singură. Această singurătate neîmpărtăşită îmi aduce o tensiune sufocantă.
E frumos când te retragi în propriul tău decor, dar e insuportabil când rămâi acolo singur. E greu să exprimi ceea ce vezi în lumea ta, dar e şi mai greu când nu ai în faţa cui s-o faci.
   În dorinţa de a sări barierele peste care am fost aruncată, am renunţat la ceea ce mă face diferită, atrofiindu-mi cu timpul voinţa de a menţine acea fiinţă indentică la suprafaţă. Acum mi-aş dori să fie eu, să scap de constrângeri, de acea calitate de a fi mereu drăguţă cu ceilalţi, de a le respecta şi a dărui spaţiu la orice încercare a celorlalţi de a se manifesta, de a mă lăsa în umbră atunci cănd cineva întervine în piesaj. Uneori am nevoia să fiu ascultată fără să fiu etichetată, judecată sau respisă. Fiindcă ceilalţi ştiu mai multe despre mine decât ştiu eu, mi-am spus că lucrul cel mai extraordinar ar fi să fiu nebună într-un context natural. Dacă mi se atribuie roluri pe care nu le merit, de ce să nu îmi impun eu rolurile mele, sau să le accept şi să le joc în mod autentic. Să verific teoria despre  efectul Pigmalion. Ieri, de exemplu am făcut-o pe rebela în discuţiile online.Fie că am acceptat nişte afirmaţii făcute din adins de către cineva pentru a afla detalii din viaţa mea, după ce un timp am fos"abandonată".  Nu am fost neapărat impertinentă, dar mi-a plăcut să simulez o persoană care şi-a schimbat filosofia de viaţă, mi-a plăcut să acuz şi s-o fac pe matura, femeia rece şi incurabil de încăpăţinată. Fie am apelat la cinism de care mi-era demult dor, încercându-mi să-mi enervez prietenul de suflet, fantoma cu care vorbesc de câţiva ani. Nu că mi-a reuşit, a rămas absent spre marea mea disperare. Sau am vrut să dărâm perfecţiunea din altă persoană, pentru a afla ce se ascunde în interiorul său. În copilărie niciodată nu am reuşit să păstrez dulciuri pentru mai mult timp, ceea ce a existat după ambalaj părea de-a dreptul irezistibil. Mă enervam că sora mea are dulapul plin de dulciuri, iar la mine era plină de hârtii. Aşa că ieri mi-am zis  să distrug acea distorsiune dintre lumea reală şi lumea secretă a tipului-perfect, să pătrund dincolo de ambalaj. Dar nu am reuşit, este prea perfect ca să mă bage în seamă cu provocările. Şi-a zis probabil:" Oxana are mintea fierbinte astăzi". Rămâne în continuare tipul perfect, iar eu în continuare disperată şi lipsită de imaginaţie. Dar un lucru este cert, nu vreau să trăiesc după tipare şi trebuie să mă sforţez ca să mă schimb, să mă sforţez să învăţ să trăiesc intens.

Ciudata din 119.

Vor veni timpurile când îmi va fi dor de mine, pentru că sunt un specialist în a spune gafe! mi-am spus astăzi după ce am terminat de prezentat o temă la facultate.

Adevărul e că sunt o persoană ieşită din tipare unde nu este cazul. Uneori mă mir că mă suport aşa cum sunt. De fapt, am încercat să fiu o perfecţionistă, dar nu am făcut decât să vărs o cutie de vopsea neagră pe viaţa proaspăt vopsită în alb. Sunt o nefericită atunci când trebuie să imit societatea în normalitatea ei. De exemplu, ceea ce mă face pe mine fericită este cântatul pe străzi, dacă simt că vreau să cânt şi nu o fac, am impresia că o să explodez. Pe deasupra, mereu inventez versuri pieselor care-mi plac. În cămin eram cât pe ce să am o avertizare din partea administraţiei, pentru că am cântat în sala de lectură. Apoi am încercat să cânt pe baza sportivă, dar am fost trimisă în pădure de o nobilă doamnă ce locuia într-un bloc din apropiere. Nimic de obiectat, că doar stimabila doamna vroia să-şi statisfacă o nevoie primară din piramida lui Maslow. Pe scurt, vroia să doarmă.
   Apoi,  mă orientez greu în spaţiu! Daca unii specialişti consideră că e ceva tipic pentru femei, pentru mine devine un lucru paranormal. Atunci când merg cu cineva pe stradă niciodată nu îmi dau seama cum am ajuns la destinaţia finală, de parcă mi-aş pierde capacitatea de analizare şi conştientizare undeva pe drum, aidoma unui ulcior spart în care se cară apă. Unii au reuşit să observe asta, aşa că un băiat nu ar trebui să aplice tot felul de strategii ca să mă facă să  accept invitaţia de a merge la el acasa, trebuie pur şi simplu să-şi urmeze direcţia.
  Am închis fugitiv şi vulpeşte un ochi, apoi vă spun că asta nu va merge, pentru că noi, partea feminină putem detecta aceste intenţii ascunse mai devreme decât urmează a fi ele spuse, dar ne prefacem din când în când că plouă.
  Eu sunt genul de persoană care ţine fantome în dulap pentru că mereu am haine răvăşite. După ce le aranjez frumos şi arată ca o poză de familie, realizez că am nevoie de un tricou pe care l-am ascuns în teanc şi apoi peste o secundă, două, trei se petrece avalanşa.  De asemenea, la mine hainele nu au nevoie de a fi călcate, pentru că ori cutele îmi ocolesc piesele vestimentare, ca prin minune, ori conferă un plus de valoare brandului (pe care numai eu pot să o indentific) prin faptul că arată ceea ce sunt şi nu ceea ce vreau să fiu.
  Am aproape toate caietele pline cu mici caricaturi sau reprezentaţii şi chiar dacă visez la un caiet curat, îngrijit şi care să fie al meu, nu mi s-a întâmplat ca acest vis să se realizeze măcar o singură dată, cel puţin de Crăciun.

  Vorbesc o română stâlcită, pentru că pur şi simplu nu-mi place să mă simt duală, vreau să fiu un singur eu. Aici, în România încerc să vorbesc corect cu localnicii, iar cu basarabenii în limbajul nostru electrocutat ca să nu "mă prostesc" aşa cum unii mi-au zis-o. Ei, şi dat fiind faptul că nu-mi place acest joc de rol, am început să folosesc rusisme fără nici o sfială în prezenţa colegilor mei. Sper să ajung să mă urăsc mai repede pentru asta! Până atunci mă bucur de curajul cu care prezint o realitate, pe care, de obicei încercăm s-o fardăm ca să nu părem nişte ciudaţi care abia au fost scoşi din cutii şi li s-au dat şansa să trăiască într-o nouă societate. Pe lângă asta am talentul înnăscut de a întoarce o frază pe faţă şi pe dos până a ajunge să o fac înţeleasă.
   Încă o dezamăgire pentru mulţi, nu prea posed arta gătitului. Toţi îmi apreciază cartofii înăbuşiţi pentru că este unica mâncare când nu stau cu cartea deasupra cratiţei atunci când gătesc. Când am locuit în căminul studenţesc din Chişinău, mă puteai vedea mestecând mâncarea în timp ce în altă mână ţineam un roman sau o carte de istorie. Atunci când mai găteam ceva din aluat, ajungeam o prea frumoasă albă-ca-zăpada, noroc că mama nu mă baga în seamă, s-o fi împăcat probabil cu ideea că sunt o cauză pierdută, pentru compatrioţi -"aşîbka prirodî". Ţin minte cum o verişoară m-a provocat la o competiţie: cine curăţă mai mulţi cartofi, eu am pierdut, iar ea a avut marele deliciu de-mi repeta o zi întreagă că este gospodină. Vara asta când am lucrat la o cafenea, domnişoara bucatăreasă mi-a tot spus de câteva ori că pentru "mofturile" mele  (de feministă) o să primesc o tigaie în cap de la viitorul soţ. Asta e, eu sunt eu şi nimeni nu e ca mine.

Poate că există...

Am fost motivată să scriu despre băiatul visurilor mele după ce am văzut postarea unui prieten pe facebook în care întreba după ce criterii aleg fetele un băiat. Am fost de foarte multe ori întrebată cum îmi doresc să fie viitorul meu iubit, soţ astfel încât la un moment dat m-am blocat, iar azi am simţit că trebuie să elucidez mai ales pentru mine acestă filosofie a imaginaţei.

 Păi, să vedem...

    Starea materială nu reflectă trăsături puternice de caracter şi eu îmi doresc să mă facă fericită un bărbat, nu banii lui. Totuşi , dacă ies cu cineva într-o cafenea tare mi-aş dori să nu mă omoare cu nota de plată, arătându-mi-o. Dacă nu ai suficienţi bani atunci nu mă scoate în oraş şi ne plimbăm prin parcuri. Nu vreau să facă aluzii la banii pe care e dispus să-i cheltuie atunci când ies cu cineva, a vorbi direct mi se pare un gest de maturitate. Nu-mi plac băieţii îmbrăcaţi în haine sport, îi văd ca pe nişte inculţi, deşi nu am dreptul să tatonez...
   Nu-mi plac persoanele care preiau mereu controlul discuţiei. Îmi amintesc că vorbeam cu cineva destul de inteligent, cu care aveam destule teme comune şi eu simţindu-mă competentă în privinţa anumitor subiecte voiam să-mi expun părerea, dar nu reuşeam să deschid gura, că tipul întorcea capul ori se uita la ceas, apoi continua el ce avea de zis. Atunci m-am simţit ca o persoană handicapată.
   Îmi plac persoanele spontane, romantismul clasic îmi pare neimpresionant. Un băiat care ştie să facă gesturi de suflet, cu un anume simbolism, creşte ca valoare în faţa mea. Uite, de exemplu, o să te ţin minte toată viaţa pentru un gest: atunci când ai plecat din grupul nostru de tineri ca să-mi aduci o carte promisă, pe care ai uitat-o acasă, fără să anunţi pe nimeni despre plecarea ta ca mai apoi să mi-o întinzi cu multă căldură.
   Alături de un băiat aş vrea să mă simt în siguranţă, asta nu înseamnă că trebuie să fie Jackie Chan, ci fiind alături de el să nu mă simt abandonată. Vreau să fie open-mind, pentru că astfel aş simţi mereu nevoia să împărtăşesc ceea ce gândesc cu el, şi nu să fragmentez viaţa mea pe departamente pe care  să le discut cu persoane din exterior, fiind nevoită apoi să suport inevitabilile trădări. De asemenea, aş vrea să investească în dezvoltarea personală, pentru că, pentru mine, o familie în care nu poţi să evoluezi ca individ, nu constituie mai mult decât o închisoare şi îmi devine insuportabilă. Mi-ar plăcea să aibă o doză de nebunie, nu-mi plac persoanele înhibate de societate.
 Cu ceva timp în urmă îi povesteam prietenei mele din copilărie o secvenţă din film care m-a impresionat. Este vorba despre un cuplu care s-a aşezat pe asfalt, în liniştea nopţii, ca să vadă cum arată luminile unui semafor văzut de jos. Nu e vorba că sunt o disperată care a citit prea multe romane sau a văzut prea multe filme romantice, dar îmi plac experienţele speciale, am impresia că fur de la viaţă acele momente de fericire neexploatată.
 Vreau să vadă frumuseţea acolo unde puţini o văd, căci astfel el va fi un univers pe care l-aş explora toată viaţa. Fără să exagerez, aş afirma că el mi-a îndeplinit dorinţa de a zbura în cosmos.

 P.S Îmi doresc să fie modest şi, bineînţeles, sincer.

Jurnale

   Copacii au multe jurnale. Ei îşi scriu poveştile pe frunze. În fiecare nervură se ascunde o notă intimă al trăirii lor. Au prea multe jurnale pentru o viaţă. Le au şi le aruncă în toamnă, în timp ce noi avem poveşti netrăite din cauza că prea mult ne procupă dorinţa de a ne urca pe piedestal înaintea fiecărui trecător din viaţa noastră. Urcăm şi coborâm fără  se ne doară picioarele, iar în gând ne tot numărăm decepţiile care nu se obosesc să vină. Curând vom simţi din nou nevoia să învăţăm a număra.
   Aş vrea să ştiu cum văd ei pulberea de soare care îneacă văzduhul amorţit al dimineţii, cum îşi tatuează zborurile, cum îşi pecetluiesc iubirile. Aceşti scriitori ai tainelor, impasibili, de o linişte funebră ce se îmbrăţişează cu rădăcinile sub ţărâna rece sunt oare ei monogami sau poligami în iubirea lor? Indiferent de opţiunile lor, ei nu trăiesc telenovele, pentru că nu ştiu să se înşele. Poate pentru că nu s-ar suporta să se ştie unii lângă alţii, trădătorii şi oneştii. Ei iubesc defectele aproapelui ca să alcătuiască în ansamblu pădurea. Cu toate deformările lor, ei iubesc acelaşi orizont, acelaşi cer, acelaşi soare.
  Cum îşi transmit oare, aceşti romantici ai tuturor timpurilor, primul „Te iubesc”? Aşa cum o fac oamenii? utilizând acestă expresie care şi-a pierdut puterea castităţii, devenind  atât de comună, atât de uzată şi adesea monstruoasă.  Această iubire pe care mulţi disperaţi o strigă în gura mare pentru a găsi un refugiu în alte braţe, în alte corpuri, în alte suflete care-şi trâmbiţează goliciunea.
  Dar atunci când rătăcesc, cum oare se regăsesc şi se aduc la suprafaţă? Cum îşi regăsesc drumul către ei? Poate că ei nu-şi pierd niciodată indentitatea pentru că încă de la naştere ştiu să se asculte.