Ciudata din 119.

Vor veni timpurile când îmi va fi dor de mine, pentru că sunt un specialist în a spune gafe! mi-am spus astăzi după ce am terminat de prezentat o temă la facultate.

Adevărul e că sunt o persoană ieşită din tipare unde nu este cazul. Uneori mă mir că mă suport aşa cum sunt. De fapt, am încercat să fiu o perfecţionistă, dar nu am făcut decât să vărs o cutie de vopsea neagră pe viaţa proaspăt vopsită în alb. Sunt o nefericită atunci când trebuie să imit societatea în normalitatea ei. De exemplu, ceea ce mă face pe mine fericită este cântatul pe străzi, dacă simt că vreau să cânt şi nu o fac, am impresia că o să explodez. Pe deasupra, mereu inventez versuri pieselor care-mi plac. În cămin eram cât pe ce să am o avertizare din partea administraţiei, pentru că am cântat în sala de lectură. Apoi am încercat să cânt pe baza sportivă, dar am fost trimisă în pădure de o nobilă doamnă ce locuia într-un bloc din apropiere. Nimic de obiectat, că doar stimabila doamna vroia să-şi statisfacă o nevoie primară din piramida lui Maslow. Pe scurt, vroia să doarmă.
   Apoi,  mă orientez greu în spaţiu! Daca unii specialişti consideră că e ceva tipic pentru femei, pentru mine devine un lucru paranormal. Atunci când merg cu cineva pe stradă niciodată nu îmi dau seama cum am ajuns la destinaţia finală, de parcă mi-aş pierde capacitatea de analizare şi conştientizare undeva pe drum, aidoma unui ulcior spart în care se cară apă. Unii au reuşit să observe asta, aşa că un băiat nu ar trebui să aplice tot felul de strategii ca să mă facă să  accept invitaţia de a merge la el acasa, trebuie pur şi simplu să-şi urmeze direcţia.
  Am închis fugitiv şi vulpeşte un ochi, apoi vă spun că asta nu va merge, pentru că noi, partea feminină putem detecta aceste intenţii ascunse mai devreme decât urmează a fi ele spuse, dar ne prefacem din când în când că plouă.
  Eu sunt genul de persoană care ţine fantome în dulap pentru că mereu am haine răvăşite. După ce le aranjez frumos şi arată ca o poză de familie, realizez că am nevoie de un tricou pe care l-am ascuns în teanc şi apoi peste o secundă, două, trei se petrece avalanşa.  De asemenea, la mine hainele nu au nevoie de a fi călcate, pentru că ori cutele îmi ocolesc piesele vestimentare, ca prin minune, ori conferă un plus de valoare brandului (pe care numai eu pot să o indentific) prin faptul că arată ceea ce sunt şi nu ceea ce vreau să fiu.
  Am aproape toate caietele pline cu mici caricaturi sau reprezentaţii şi chiar dacă visez la un caiet curat, îngrijit şi care să fie al meu, nu mi s-a întâmplat ca acest vis să se realizeze măcar o singură dată, cel puţin de Crăciun.

  Vorbesc o română stâlcită, pentru că pur şi simplu nu-mi place să mă simt duală, vreau să fiu un singur eu. Aici, în România încerc să vorbesc corect cu localnicii, iar cu basarabenii în limbajul nostru electrocutat ca să nu "mă prostesc" aşa cum unii mi-au zis-o. Ei, şi dat fiind faptul că nu-mi place acest joc de rol, am început să folosesc rusisme fără nici o sfială în prezenţa colegilor mei. Sper să ajung să mă urăsc mai repede pentru asta! Până atunci mă bucur de curajul cu care prezint o realitate, pe care, de obicei încercăm s-o fardăm ca să nu părem nişte ciudaţi care abia au fost scoşi din cutii şi li s-au dat şansa să trăiască într-o nouă societate. Pe lângă asta am talentul înnăscut de a întoarce o frază pe faţă şi pe dos până a ajunge să o fac înţeleasă.
   Încă o dezamăgire pentru mulţi, nu prea posed arta gătitului. Toţi îmi apreciază cartofii înăbuşiţi pentru că este unica mâncare când nu stau cu cartea deasupra cratiţei atunci când gătesc. Când am locuit în căminul studenţesc din Chişinău, mă puteai vedea mestecând mâncarea în timp ce în altă mână ţineam un roman sau o carte de istorie. Atunci când mai găteam ceva din aluat, ajungeam o prea frumoasă albă-ca-zăpada, noroc că mama nu mă baga în seamă, s-o fi împăcat probabil cu ideea că sunt o cauză pierdută, pentru compatrioţi -"aşîbka prirodî". Ţin minte cum o verişoară m-a provocat la o competiţie: cine curăţă mai mulţi cartofi, eu am pierdut, iar ea a avut marele deliciu de-mi repeta o zi întreagă că este gospodină. Vara asta când am lucrat la o cafenea, domnişoara bucatăreasă mi-a tot spus de câteva ori că pentru "mofturile" mele  (de feministă) o să primesc o tigaie în cap de la viitorul soţ. Asta e, eu sunt eu şi nimeni nu e ca mine.