Jurnale

   Copacii au multe jurnale. Ei îşi scriu poveştile pe frunze. În fiecare nervură se ascunde o notă intimă al trăirii lor. Au prea multe jurnale pentru o viaţă. Le au şi le aruncă în toamnă, în timp ce noi avem poveşti netrăite din cauza că prea mult ne procupă dorinţa de a ne urca pe piedestal înaintea fiecărui trecător din viaţa noastră. Urcăm şi coborâm fără  se ne doară picioarele, iar în gând ne tot numărăm decepţiile care nu se obosesc să vină. Curând vom simţi din nou nevoia să învăţăm a număra.
   Aş vrea să ştiu cum văd ei pulberea de soare care îneacă văzduhul amorţit al dimineţii, cum îşi tatuează zborurile, cum îşi pecetluiesc iubirile. Aceşti scriitori ai tainelor, impasibili, de o linişte funebră ce se îmbrăţişează cu rădăcinile sub ţărâna rece sunt oare ei monogami sau poligami în iubirea lor? Indiferent de opţiunile lor, ei nu trăiesc telenovele, pentru că nu ştiu să se înşele. Poate pentru că nu s-ar suporta să se ştie unii lângă alţii, trădătorii şi oneştii. Ei iubesc defectele aproapelui ca să alcătuiască în ansamblu pădurea. Cu toate deformările lor, ei iubesc acelaşi orizont, acelaşi cer, acelaşi soare.
  Cum îşi transmit oare, aceşti romantici ai tuturor timpurilor, primul „Te iubesc”? Aşa cum o fac oamenii? utilizând acestă expresie care şi-a pierdut puterea castităţii, devenind  atât de comună, atât de uzată şi adesea monstruoasă.  Această iubire pe care mulţi disperaţi o strigă în gura mare pentru a găsi un refugiu în alte braţe, în alte corpuri, în alte suflete care-şi trâmbiţează goliciunea.
  Dar atunci când rătăcesc, cum oare se regăsesc şi se aduc la suprafaţă? Cum îşi regăsesc drumul către ei? Poate că ei nu-şi pierd niciodată indentitatea pentru că încă de la naştere ştiu să se asculte.