Rebelă

Ai simţit vreodată că nu ai libertatea să fii tu însuţi? Că alţii se exprimă în locul tău, având pretenţia că îţi înţeleg trăirile? Sau îţi împun constrângeri din simplul motiv că nu simţi şi nu gândeşti după acel mencanism primitiv de la şcoală: dă răspunsuri după carte, atât. Cu toate astea nu am pretenţia că la şcoală am fost învăţată să dau raspunsuri care întră doar în accepţiunea curriculumului şcolar. Au existat profesori care m-au încurajat să gândesc mai mult de cât îmi permit temele din carte şi probabil am avut cea mai înfloritoare perioadă de dezvoltare personală. Cu toate astea, aveam un public deja învechit, preocupat de probleme şi plăceri personale. Întrând într-o lume nouă, mi-am dat seama că undeva în mine se produse o fisură. Că sentimentele care îmi amplifică fiinţa sunt exprimate prea rudimentar pentru a fi acceptate, sau că nu e cazul să mă afişez drept o fiinţă  sensibilă. Exteriorizările sunt percepute în normalitatea de grup, o normalitate impusă, de altfel,  drept o slăbiciune. Uneori suntem atât de mult ancoraţi în discuţii formale că încep să gândesc că emoţiile acelea omeneşti devin o adevărată mitologie. Ne construim atât de multe ziduri în jurul nostru că am impresia uneori că ne punem nişte cutii în cap şi că ne îndreptăm unii spre alţii cu GPS-ul.
 Adesea cuvintele se lovesc de noi ca de un paravan din cauza realităţilor pe care le creiem, în schimb, atunci când ni se pun întrebări indiscrete, ne obligăm să răspundem pentru a nu rămâne mai prost ca celălalt. Suntem mai receptivi la provocări decât la dialoguri naturale. Şi atunci când ideile par plăsmuite diferit sau au ecouri neptrivite pentru noi, apelăm în semn de prostest, la acea comunicare poluantă, menită să intimideze interlocutorul. Astfel, se întâmplă să ne facem o încântătoare retragere în noi.
  Deşi sunt în prezenţa celorlalţi, sunt singură. Această singurătate neîmpărtăşită îmi aduce o tensiune sufocantă.
E frumos când te retragi în propriul tău decor, dar e insuportabil când rămâi acolo singur. E greu să exprimi ceea ce vezi în lumea ta, dar e şi mai greu când nu ai în faţa cui s-o faci.
   În dorinţa de a sări barierele peste care am fost aruncată, am renunţat la ceea ce mă face diferită, atrofiindu-mi cu timpul voinţa de a menţine acea fiinţă indentică la suprafaţă. Acum mi-aş dori să fie eu, să scap de constrângeri, de acea calitate de a fi mereu drăguţă cu ceilalţi, de a le respecta şi a dărui spaţiu la orice încercare a celorlalţi de a se manifesta, de a mă lăsa în umbră atunci cănd cineva întervine în piesaj. Uneori am nevoia să fiu ascultată fără să fiu etichetată, judecată sau respisă. Fiindcă ceilalţi ştiu mai multe despre mine decât ştiu eu, mi-am spus că lucrul cel mai extraordinar ar fi să fiu nebună într-un context natural. Dacă mi se atribuie roluri pe care nu le merit, de ce să nu îmi impun eu rolurile mele, sau să le accept şi să le joc în mod autentic. Să verific teoria despre  efectul Pigmalion. Ieri, de exemplu am făcut-o pe rebela în discuţiile online.Fie că am acceptat nişte afirmaţii făcute din adins de către cineva pentru a afla detalii din viaţa mea, după ce un timp am fos"abandonată".  Nu am fost neapărat impertinentă, dar mi-a plăcut să simulez o persoană care şi-a schimbat filosofia de viaţă, mi-a plăcut să acuz şi s-o fac pe matura, femeia rece şi incurabil de încăpăţinată. Fie am apelat la cinism de care mi-era demult dor, încercându-mi să-mi enervez prietenul de suflet, fantoma cu care vorbesc de câţiva ani. Nu că mi-a reuşit, a rămas absent spre marea mea disperare. Sau am vrut să dărâm perfecţiunea din altă persoană, pentru a afla ce se ascunde în interiorul său. În copilărie niciodată nu am reuşit să păstrez dulciuri pentru mai mult timp, ceea ce a existat după ambalaj părea de-a dreptul irezistibil. Mă enervam că sora mea are dulapul plin de dulciuri, iar la mine era plină de hârtii. Aşa că ieri mi-am zis  să distrug acea distorsiune dintre lumea reală şi lumea secretă a tipului-perfect, să pătrund dincolo de ambalaj. Dar nu am reuşit, este prea perfect ca să mă bage în seamă cu provocările. Şi-a zis probabil:" Oxana are mintea fierbinte astăzi". Rămâne în continuare tipul perfect, iar eu în continuare disperată şi lipsită de imaginaţie. Dar un lucru este cert, nu vreau să trăiesc după tipare şi trebuie să mă sforţez ca să mă schimb, să mă sforţez să învăţ să trăiesc intens.