Apusul

E iunie.Un soare care arde insistent îşi înalţă nimbul de un galben miraculos de intens în orizontul blând, roşietic.Din culoarea mată şi indiferentă a cerului, aceasta se transformă într-o violentă aprindere,învăluind văzduhul într-o pulbere fantastică de lumină.Depărtările cerului sunt stropite de un sânge inocent şi plin de viaţă.Marea îşi vântură valurile , încercând să arunce pe mal culorile ce se dizolvă în uşoara adiere de vânt.În urma valurilor  ce se retrag graţios ca după o revoluţie triumfătoare,rămân oglinzi desfătate de aurul amurgului.Oraşul de pe celălalt mal, zace ca un cimitir părăsit în tihna măreaţă a văilor ce se ascund după umbre.Gentilii camarazi ai cerului aruncă libertatea aripilor în văzduh,intimidând timpul.Strigătele lor stridente plutesc la diferite înălţimi ,elogiind parcă marea.Cu o stranie viclenie şi iscusinţă se avântă-n valuri ,încercând să o vâneze. Apoi, ca nişte mici mori de vânt rămân cuprinşi de reveria spumei care se înalţă ca o damă pe tronu-i de fildeş.Nisipul lipsit de culoarea lui naturală, părea amestecat cu funingine.În stofa lui lipsită de evidenţă ,îşi arătau bogăţia şi şarmul, într-o expoziţie minunată, scoici de diferite mărimi.Totul părea un vis uimitor desprins dintr-un basm care se descoperea acum de sub filele prăfuite.