sâmbătă, 1 august 2015

Conversaţii de facebook.

Aşa cum am spus într-una din postări, îmi plac lucrurile banale. Aşa că m-am decis să postez o conversaţie care nu necesită mult efort intelectual, dar care mi-a făcut puţinul timp liber plăcut.

X: Ştii să joci remmy?
Eu: Nu. De ce?
X: Voiam să joc, de aia. :))
Eu: Am impresia că vorbesc pe facebook cu o reţea secretă de complotişti.
Eu: :))
X: Ai o impresie proastă. :))
Eu: Ori nu, ori sunt paranoică.
X: Paranoică, sigur.
X: :))
Eu : Vai, cât de sincer eşti! :))
X: Aşa sunt eu. :D
Eu: Mă bucur, am nevoie de oameni care să-mi pună oglinda-n faţă. :))
X: Nu ai o oglindă în casă? Ciudaaat! :))
Eu: Sunt mici şi nu pot să văd realitatea. :))))
X:Realitatea nu o vezi în oglindă. :D
Eu: Unde atunci?
X: În realitate.
Eu: Aşa faci tu? Reuşeşti să distingi subiectivul de obiectiv?
X: Vorbim de realitate...
Eu:Şi realitatea cum e? Obiectivă sau subiectivă?
X: Obiectivă.
Eu: Atunci poţi să răspunzi la întrebarea mea de mai sus.
Eu:  :D
X: Aia cu reuşitu'?  Nu e uşor să distingi, din punctul meu de vedere. Poate sunt eu mai idiot.
Eu: "Nu e uşor", n-ai spus că nu reuşeşti. :D
X: Nu e uşor să disting, deci nu reuşesc.
X: Mulţumită?
Eu: Nu e corect gândit. Şii de ce? Pentru că cei ce o disting uşor nu înţeleg o iotă din realitate. Ea nu e simplă, trebuie să te zbaţi ca să înţelegi.
X: Ce mai bâzâie o muscă.
Eu: Pe facebook?
Eu: :)))))
X: Da' de unde? E prin faţa moitorului, tot încerc să o prind.
Eu: Sigur e reală?
Eu: :D
X: Da, bre.
Eu: Aşa, acum ai mai multă încredere în tine prin faptul că vezi realitatea sau tot idiot te simţi?
X: Idiot nu m-am simţit niciodată.
Eu: Păi, dacă zici că poate "sunt eu mai idiot" şi nu te simţi, de unde ai tu certitudinea că nu distingi realitatea?
X: Eu doar am presupus că tu ai crede asta după ce am zis că nu disting SUBIECTIV de OBIECTIV.
X: Ioooi, măi..
Eu: Aş crede ce?
X; Vorbim împreună şi ne înţelegem separat.
Eu: :)))))
Eu: Eu mai vorbesc cu două persoane pe subiecte diferite.
Eu: Dar nu-i pe asta, am vrut să te provoc un pic :))
X: Şi ţie îţi plac discuţiile în contradictoriu?
Eu: Îmi plăceau acum doi ani. De când sunt în Bacău, m-am "aplatizat".
X: Pentru că nu ai cu cine? Îţi schimb eu viaţa dacă vrei. :)))
Eu: Da!
X: Da, ce?
Eu: Aveam un coleg cu care m-am contrat veşnic, la toate. Mi-e dor teribil de el, deşi în a 12-a am vrut să plec la un liceu din Chişinau din cauza lui.
X: Eu mă contraziceam cu o fată mereu.
Eu: Îi simţi lipsa?
X: Da.
X: Eu aş vrea să mă contrazic, dar nu am cu cine.:)) Mai vorbesc cu ea, dar rar.
Eu: Eu nu mai vorbesc cu el, e plecat în SUA de câţiva ani. Gata, s-a stabilit, ne contrazicem pe orice! :))))))
X: Nu e posibil. Nu o să stai în Bacău forever şi nu vreau să-ţi duc dorul. Chiar dacă nu te-am întâlnit sau nu o să te întâlnesc vreodată.
Eu: Si dacă îţi fac viaţa insuportabilă?
X: N-ai să stai aşa mult în Bacău ca să ajungi la acest punct maxim. :D

***
Eu: Cred că arma psihologică e cea mai cruntă răzbunare.
X: Dar unii sunt aşa de proşti că nu înţeleg ce le spui.
Eu: Îs deştepţi, crede-mă! :))
X: De ce spui asta?
Eu: Pentru că nu înţeleg ce le spui. Ca să fii rănit, trebuie să înţelegi.
X: Ce mă disperă musca asta! Nu mai pot...
Eu: Eu ies, somn uşor.
X: Ok.
X: Eu mă lupt cu muştele, noapte bună. :*

***
Eu: Somn uşor.:))))
X: Da' nu mi-e somn. Ori încerci "să-mi faci vânt"?:)))
Eu: Şi ce? Cum e posibil să-mi pui negaţii, aşa, pe nemâncate? Lasă-mă în seara asta să pun eu punctu'.:))
X: Nu ai argumente, nu ai nimic împotrivă, de asta mă tot alungi?:))
Eu: Da, orice metodă e binevenită dacă aduce roade.
X: Ţie nu ţi-a adus niciun rod că n-ai nimic ce spune împotrivă la ceea ce declar eu şi tot încerci să-mi faci vânt.
Eu: Cum nu mi-a adus? Îţi fac "vânt", deci e mai mult spaţiu. :))
Eu: Îţi sunt superioară prin faptul că văd dincolo de ziduri.

***
X: Să te simţi superioară te face să te simţi mai bine?
Eu: Nu, pentru că sunt unica şi mă simt singură :)))))))
X: :))))))

Eu: Eu ies. Zi-mi "noapte bună" măcar din respect. :)
X: Nu spun pentru că mi-ai propus asta, o spun din propria iniţiativă: noapte bună, somn uşor, vise plăcute şi te-am pupat. >:D<
Eu: Drăguţ, dar nu te pup. :D
X: Asta nu e drăguţ, dar eu măcar mă bucur că am făcut ceva drăguţ.
Eu: Tot eu te-am determinat să faci ceva drăguţ şi să te simţi împlinit. Pentru asta trebuie să-mi mulţumeşti dublu.
X: Nu, am făcut-o din propria iniţiativă. Nu mi-ai spus tu cum să mă exprim. Tu ai precizat doar "noapte bună", eu am dezvoltat după bunul meu plac.
X: Mai zi ceva.
X: Normal că nu mai ai ce să zici. :D
Eu: Mi-e somn (închipuie-ţi că spun asta cu un miorlăit de pisică).
X: Asta chiar e drăguţ. :D
X: Somn uşor. >:D<
Eu: Da' precizez că pisica are rabie :)))))))

***
P.S Publicarea a fost făcută cu acordul interlocutorului.

Nu există coincidenţe.


    Un amic pe facebook distrubuise un articol scris de Gabriela Enescu unde aceasta relata o experienţă frumoasă legată de una din cărţile care au înfluenţat-o mult şi care a fost de multe ori citită din cauza unor ambiguităţi ce stârnea curiozitate. Era lipsită de coperţi şi deci, misterioasă chiar de la început, pentru că nu avea nici titlu şi nici autor. Abia anul trecut, într-una din zile, în mod surprinzător o găsise la o librărie. Este vorba despre cartea "Corabia Timpului" scrisă de Monica Pillat, prin 1967. Cel mai fascinant lucru e că cineva îi scrisese un comentariu pe blogul său în care menţiona că această scriitoare locuieşte cu ea de ani buni în acelaşi bloc. Felul în care povesteşte bloggeriţa despre încercările ei de a-şi găsi curaj ca să o viziteze, m-a lăsat să simt furnicături în tot corpul pentru că mi-am amintit de o întâmplare de anul trecut. Eram într-un magazin Scond Hand, mă uitam la nişte cărţi când lângă mine venise o femeie în vârstă, dar cu o faţă agreabilă, distinsă chiar. A spus mai mult pentru sine că s-ar bucura să găsescă nişte cărţi în germană.
     Îmi plac conversaţiile cu bătrânii, au multe lucruri nespuse, multe secrete depozitate de-a lungul acestei călătorii imprevizibile prin timp, aşa că am întrebat-o surprinsă dacă ştie germana. A fost o întrebare banală pe care am aruncat-o din fugă că să prind firul unei conversaţii. Simţeam că e specială. Mi-a răspuns afirmativ şi că acest fapt e firesc pentru că rudele ei aparţin mai multor etnii. Printre altele mi-a spus că e nepoata lui Alexei Mateevici, apoi m-a întrebat blând dacă ştiu cine e acesta. Cum să nu ştiu? E autorul imnului "Limba Noastră", un mare luptător al limbii române de peste Prut!
   Când i-am spus că sunt basarabeancă, ochii ei au scânteiat. Ne simţeam ca doi oameni care s-au găsit într-o ţară străină. Sinţeam cum vorbele ei, originea ei îmi alină dorul de casă. A venit cu familia sa în Bacău pe timpul comunismului. Au fost progoniţi pentru ca erau o familie de preoţi. Mi-a spus că are un fecior care face teatru şi locuieşte în Botoşani. Mi-a dat numarul ei de telefon, adresa ei ca să o vizitez. Prozonieră a emoţiior, am îmbrăţişat-o. Avea o bucurie de copil.
     Am tot amânat de la o vinere, la alta vizita. Ba mă gâdeam că trebuie să îmi aştept bursa ca să iau ceva dulce cu mine, ba că am un program încărcat. Atunci când am strâns curajul de gât şi m-am gândit să-l car cu mine, am realizat că pierdusem foaia cu adresa ei. Încă un om de valoare a trecut pe lângă mine şi l-am "scăpat". Mă gândesc acum că noi avem multe şanse să întâlnim oameni de calitate la viaţa noastră, dar îi ocolim într-un mod atât de obişnuit. Nu avem curajul să îi ţinem alături, nu avem curjul să îi observăm, nu avem curajul să îi recunoaştem. Adesea căutările noastre se rezumă la ei şi cu toate acestea ne încăpăţinăm să-i vedem lângă noi. Şi cum Gabriela Enescu întreba în articolul ei dacă noi credem în coinciedenţe, tind să-i răspund că ele nu există.

miercuri, 29 iulie 2015

Iarăşi acasă!


     Lasă-mă, îi zic. Sunt o visătoare. Fetele vor să se căsătorească, iar eu vreau să fiu din nou copil. Închid ochii şi în timp ce scrânciobul se ridică, parcul rămâne în urmă, pământul parcă se roteşte mai rapid şi mă lasă ca pe o umbră în trecut. Nici dacă aş cădea şi m-aş lovi cu capul de pământ, nu aş deschide ochii. Băiatul din scrânciobul alăturat mă priveşte, crede că sunt o nebună. Ce-mi pasă? Sunt atâţea oameni pe care nu o să-i mai văd niciodată. În viaţă trebuie să alegi mereu ce merită şi ce nu. Trebuie să fii selectivă, Oxana! îmi zic. Ori înveţi să culegi lucruri cu adevărat valoroase, ori îţi umpli existenţa cu nimicuri şi o să ajungi în faţa unui tren în plină viteză.
      Trag aer adânc în piept şi mă las copleşită de emoţie în timp ce mă trezesc în faţa unor porţi mari pe care zac frumos imprimaţi nişte cocostârci. Uneori îmi imaginez că vor reuşi să evadeze din fier şi vor zbura în neant. Aceste porţi nu vor rămâne decât nişte amintiri brădate de câteva vieţi. Da, vor mărturisi străinilor că rând, pe rând în tumultul vieţii nişte trandafiri şi-au scuturat petalele sângerii. Îmi las palmele să alunece pe fierul cald încă, îi mângâi culorile care au rezistat o altă zi unui soare ce-şi topeşte cu pasiune fiinţa pe un cer măturat de nouri. Încerc să-mi ascult inima. E prea mică ca să o aud, prea neştiutoare. Mă încăpăţinez şi îmi ţin respiraţia, vreau să ştiu că o am acolo, în piept. Sunt din nou un pui de copilă. Mama îmi aduce un pulover violet, iar ăsta cu Tom şi Jerry. De ce mama nu înţelege că nu-mi place mâţa asta? Eu vreau unul cu Sailor Moon! Şi când te gândeşti că te pierzi în piaţa Odesei, mama zice că nu găseşte. Mă chiamă la masă, îi spun că nu mi-e foame. Trebuie să ies în drum până nu dispare soarele. Ea nu mă lasă noaptea că sunt fată, dar mă tunde ca pe un băiat. Azi mi-a făcut un breton oribl în timp ce fetele din mahala poartă cosiţe. Dacă i-am dat un pumn ieri, în drum lu' Dima nu înseamnă că sunt băiat, înseamnă că mă enerva!
   Alerg ca un zmeu acolo de unde se ridică explozii de râsete, trec pe lângă urzicile de un verde înecat în praf, de bobocii care dorm sub aripa gâştei lângă gard, de vecinul care mătură cu insistenţă vişinile căzute din copaci, sar peste jăraticul ce învie la orice adiere fină de vânt şi prind fumul de coamă ca pe un cal nărăvaş. Mişa iar o dat mingea în harman la chea Nadia. Şi ea parcă-i mătuşa Mărioara din opera lui Creangă, apare atunci când te aştepţi mai puţin. O văd cum trece tiptil pe lângă setcă! Băieţii aleargă salbatici prin priţăp. Am învăţat că i se spune remorcă. Degeaba am învăţat, nu o să-i spunem niciodată remorcă pentru că e priţăpu' copilăriei. În văzduh răsună acele două vorbe nemuritoare "staiati"şi "ruki verh". Noi fetele facem lănţişoare din iarbă în timp ce ne povestim episoade din telenovela "Maria Emilia". Mâine, aşa în toiul verii cum suntem, o să serbăm Anul Nou. Nu avem brad, dar aven stâlp de electricitate!
    Stelele sclipesc una câte una ca o dâră de lumină într-un cort. Stăm toţi cocoţaţi pe o ţeavă care ne serveşte drept scaun. Cineva ne vorbeşte despre fantome. Despre o corabie albă şi mare care este văzută câteodată pe ocean, despre o mână cu un forfece care bântuie într-o casă, despre o vacă străină care întrase la Ana în ogradă şi îşi mişca coarnele pe la fereastră...
nu apuc să prind toată istorisirea că aud vocea mamei. Capeţ, iar aceaşi poveste cu chematu' acasă!

vineri, 17 iulie 2015

Cum se construiesc caractere în Bacău.

Toţi tânjim după o Românie altfel. Pe deasupra eu tânjesc după o Basarabie altfel.  Dar lucrurile de calitate se construiesc cu altfel de caractere. Foarte mulţi probabil aţi văzut filmuleţul despre primarul care a transformat comuna Peştera, după nivelul de sărăcie a 58-a din cele 60 pe care le are judeţul Constanţa, în  comuna cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din ţară, „Elveţia României” cum i-au spus unii.  Lucrurile au evoluat în aşa măsură încât comuna ar trebui să-şi schimbe numele. Dar nu acesta este cel mai important aspect. Motivul pentru care lucrurile au evoluat  este că omul s-a plâns mai puţin şi a ieşit din zona lui de confort.  A uitat de fotoliul lui comod, a uitat de buzunare goale. Oamenii care vor să schimbe lucrurile încep prin a se schimba pe sine. Oamenii care vor schimbări în comunitate nu aşteaptă momentul potrivit, ei îl fac să fie potrivit în momentul în care li se naşte o idee.
Un exemplu pentru mine  sunt cei ce au lucrat la proiectul „Casa Gheorghiţă”.  Voluntari din biserica Sfânta Treime din Bacău, voluntari Valoare Plus şi alţi 25 de voluntari din SUA  au muncit împreună timp de 5-6 zile într-un mod fascinant pentru a schimba cursul vieţii a zece suflete.  Închipuie-ţi că urmăreşti  timp de 5-6 zile cum o mână de oameni  îţi construiesc cel mai râvnit vis al tău. Sentimentul pe care îl au acele fiinţe, prizoniere ale sărăciei, este unul din acelea pentru care nu ai cuvinte.  Cu toate acestea a face o schimbare şi mai ales a deveni o schimbare este departe de imaginile inedite din filme, departe de cadrele spectaculoase care incită la acţiune. Oamenii au renunţat  la vacanţele lor, la timpul lor liber! Dacă presupunem că lucrează opt ore pe zi, ar însemna că după aproximativ  2700 de ore de muncă îşi petrec  o parte din vacanţa mult aşteptată, lucrând într-o zonă săracă, mulţumindu-se cu o satisfacţie spirituală.
 Uneori părea amuzant să vezi la sfârşitul programului de lucru oameni cu un bronz inegal pe faţă din cauza ochelarilor de soare, cu părul gri de praf, uşor ciufulit din cauza materialelor de lucru. Alteori era dureros pentru că te-ai lovit cu piciorul într-o scândură,  sau te-ai înţepat cu fibre de sticlă în timp ce încercai să imobilizezi materialul termoizolant , fibre care rămân fixate pe haine până la sfârşitul zilei, îţi lăcrimau ochii de la un simplu măturat sau transpirai în bătaia soarelui în timp ce montai ţigla. A doua zi dimineaţă te trezeşti cu picioarele umflate şi dureri de muşchi în tot corpul sau nici măcar nu reuşeşti să adormi din cauza arsurilor solare. Nu ai cui să te plângi pentru că vrei schimbare, înghiţi în sec, urcând în maşină dis-de-dimineaţă.  Aşa arată vacanţa de vis a oamenilor care vor ca lucrurile să se mişte, aşa îşi petrec timpul cei ce îşi construiesc caractere.

Este surprinzător să vezi cum oameni din diferite culturi lucrează împreună, cum barierele lingvistice nu sunt luate în serios. Îmi amintesc cum am tradus împreună cu alţi prieteni o remarcă amuzantă din engleză în română. Le-am spus românilor să plece din cameră pentru că americanii nu reuşesc să se adapteze modului de lucru rapid şi să-şi aleagă altă cameră unde să prelucreze perţii, când trebuia să le spun că americanii vor să iasă din cameră pentru că nu fac faţă românilor. Această situaţie un pic jenantă a fost corectată de Marian Pădureţ, făcându-ne să râdem toţi de traducerea stângace. Nici acum nu-mi amintesc cum li se spune la şuruburi în engleză, dar dacă ar pronunţa vreun voluntar din SUA cuvântul imediat aş şti ce am de făcut. Nu am fost decât o zi din cele două zile libere pe care le-am avut, spre marea mea ruşine trebuie să lucrez la responsabilitate. În schimb, mă bucur enorm pentru exemplu pe care reuşesc să-l ofere oamenii ce au curaj. Mă bucur că sunt mereu în momentul şi locul potrivit.
Tatăl familiei cu mulţi copii din Beneşti, slab de-l bate vântul, era de-a dreptul uluit, încercănd să ofere tăcut o mână de ajutor, la propriu, pentru că doar o mână are.  Joi am făcut cunoştinţă cu Nicoleta, fata de vreo 16-17 ani care mi-a zâmbit timid, zâmbet ce aduce a speranţă. Tot joi am fost amuzată de Victor, un alt membri al familiei Gheorghiţă care a privatizat chitara unui voluntar,  încercând toată ziua să înveţe să cânte. Băieţelul are nişte ochi mari, incredibil de frumoşi şi nişte mânuţe pline de răni. Unul dintre voluntarii americani mi-a spus că e foarte surprins de puterea lui şi că lucrase cu îndărătnicie la casa lui proprie. Am mai remarcat câţiva puşti blonzi care alergau fericiţi prin apropiere. Copii fericiţi pentru că au o casă! Jos Pălăria pentru oamenii care au făcut ca proiectul social „Casa Gheorghiţă” să devină realitate!



miercuri, 15 iulie 2015

Sufocant.

    Păsări, acuarela se adânceşte în foaie. Aripi, cad şi se ridică. Cu aripile frânte de oboseală, păsările se avântă în pânzele cerului. Cer, o pată albastră se scurge rapid pe foaia albă, groasă. O să lase râni, albastre răni de libertate. Nu, o să lase trăirile pictorului. El, tortutat de cine este şi nu e, aruncă pete într-un hohot de viaţa. El, pictorul, vrea să se dezbrace de sine, dar nu îşi face decât clone. Clone pe hârtie. Clone pe care le aruncă-n aer.
    Respir şi simt că nu respir. Foile fură văzduhul, îl apasă, îl chinuie. Geamul deschis, uşa descuiată, dar n-am de unde să evadez. Eşti liber când, defapt, nu ai libertate. Pe geam telefonul se îneacă în ploaie, mai puţin foaia cu exerciţii la limba franceză. Scrisul meu imatur iese şifonat şi rebel din chenare, cerneala păstrează perfect conturul literelor. Identitatea se ţine strâns ca o lipitoare. Sufocant de strâns.
    În colţ stau căţei de usturoi. Sunt pentru vampiri. Eu mai cred în vampiri, sunt mulţi şi inconştienţi de existenţa lor. Trebuia să scriu despre tata, dar tata poate să mai aştepte. Vreau să strig în scris, iar tata aşteaptă veşnic. Defapt, îi este indiferent.
Încă doua ore şi s-a mai dus o zi din viaţa mea. Peste două ore o să fiu altfel, o să fiu fercită, ca să echilibrez balanţa. Noi, oamenii ne-am adaptat la viaţa de cameleon, fiecare se transformă cum vrea şi cum poate, motiv pentru care nu mai mergem la circ: ne-am plictisit de clowni.
   La orizont sclipesc nişte lumini palide. Un lanţ sclipitor străpunge cerneala nopţii. E frumos că reuşim să spargem bezna, dar oamenii construiesc în afară nu şi în interior. Nu poţi învăţa geometria sau arhitectura pentru suflet până când nu rămâi repetent. Profesia de judecător e mai simplă, unii zic că o avem în sânge. Suntem prea muţi judecători şi victime puţine. Economiştii ar spune că oferta depăşeşte cererea.
     Note de pian plutesc în cameră, se lovesc de pereţi şi dispar  în atmosfera încărcată de lectură. Se ating de caserole cu sos, de paturile colorate, de turnul meu violet de cutii care se înalţă pe raft, de pozele decupate din calendare şi se sparg abia când se lovesc de gânduri. Înteracţionează atomi nepotriviţi. Ş ce-mi pasă că doar nu mi-a plăcut chimia...


luni, 29 iunie 2015

Alegerile din Antonești.

Astăzi o să vorbesc despre alegerile din Antonești. Nu o să vorbesc despre potențialul candidaților, ci despre cum au acordat voturile scumpii mei consăteni. Mai exact despre lipsa de decență și ignoranță absolută. Unii dintrei ei, votând primarul care a câștigat alegerile până la urmă, au afirmat ceva de genu:" El va bea într-o parte, da noi în alta. " Serios? Vi se pare normal asta? Nu are cum să fie de mirare faptul că suntem în topul țărilor celor mai bețive. Nu o să ieșiți niciodată din această  sărăcie lucie. Deja nu se pune problema că avem politicieni corupți și incompetenți, ci că la noi în Moldova predomină gândirea de peșteră! Voi azi vă distrați și beți, iar mâine copiii voști vor merge peste hotare să șteargă fundul la bătrâni. Dacă vi se pare onorabil asta pentru viitorul lor, n-aveți decât să stați linștiți la cuiburile voastre și să faceți la rândul vostru lucru de mântuială.
 Apoi, inacceptabil mi se pare să cumperi voturi pe vodcă. Un cetățean responsabil, pe limba noastră - întreg la cap, trebuie să ceară candidaților programul lor de activități și proiecte pentru acești ani, nu să se agite dând de băut. Când vii să candidezi, înseamnă ca ai ceva de oferit cetățenilor pe care o să-i reprezinți și cărora o să le reprezinți interesele. La rândul lor, cetățenii, atunci când votează trebuie să se gândească ca au copii și părinți trecuți demult de vârsta tinereții a căror viitor depinde de votul pe care voi l-ați spălat pe vodcă. Să vă fie rușine pentru spectacolul și demagogia ieftină de care ați dat dovadă în timpul alegerilor. Cel mai reproșabil lucru este faptul că  soții unor profesoare s-au aruncat în aceste scene josnice. În cazul ăsta mai vreți copii educați, când dumneavoastră (pentru că încă mai am respect ), înșivă nu aveți un comportament adecvat în societate? Nici eu, nici mulți alții din generațiile tinere nu vor asculta filosofiile voastre la lecții despre moralitate atâta timp căt nu le veți dovedi valoarea prin fapte. Mecanismul începe să lucreze de aici, de jos. Unii, în cercurile lor de prieteni, spuneau că votează pentru ca să fie lăsați în pace. Atâta timp căt o să vreți reforme care să nu vă atingă interesele, o să trăiți în Africa Europei. Și pentru că nu ați dat dovadă de responsabilitate, nu ați arătat că vă pasă, o să trăiți în același sat cu străzi murdare cu multe iazuri înfundate de gunoaie. Poate că o să mai vină voluntari care o să ne facă curat prin sat așa cum au făcut-o echipa de voluntari din Elveția cu câțiva ani în urmă, poate că o să mai vină americanii să vă ofere medicamente și consultații gratis, indetificând oameni bolnavi din cauza apei poluate, dar aceste lucruri nu vor dura la nesfârșit. În 10 ani maoritatea copiilor voștri vor pleca peste hotare, pentru că voi nu puneți un deget la împlinirea viziunilor lor. Mă doare pentru că nu ați protestat, nu ați cerut să se rezolve probleme cu care satul se confruntă de mult timp. Mă doare, știind că fiecare a tras la turta lui. O sa avem același program ieftin, de prost gust chiar, la Casa de Cultură! Din "activitățile" pe care le avem noi de ceva timp, putem face statistici anuale sau sezoniere ca să identificăm cu cât a mai degradat ființa umană.  Iar când o să vreți ca odraslele voastră să meargă la diverse evenimente sau să viziteze zone din țară, o să vi se tot spună că autobusul Primăriei e stricat, iar noaptea o să zăriți șoferul circulând vesel. Sunt covinsă că sunt mult mai multe lucruri care-s înfundate adânc și că vă prefaceți a le da uitării. Îmi pare rău, pentru mentalitatea asta, îmi pare rău că nu a rămas prea mult timp și o să avem o țară doar de bătrâni.

duminică, 31 mai 2015

Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter?

  Ce înseamnă ca o fată să aibă caracter? Știu, înseamnă multe. Pe lângă explicații de top pe care le pot da alții care cunosc cum ar trebui să fie o fată în adevăratul sens al cuvântului, a avea caracter înseamnă să nu-i permiți iubitului să te controleze. Să nu îți ceri voie de fiecare dată  să mergi undeva. O fată cu caracter te pune în fața faptului împlinit, mai exact în fața  deciziei luate. Nu vreau să cad în altă extremă și să afirm că ar trebui să renunțe să comunice cu el, să stabilească lucruri de comun acord. E foarte important să aveți niște priorități într-o relație, dar, de asemenea, e important ca el sau ea să nu devină obsesia celuilalt. O fată cu caracter are întotdeauna gradul ei de independență pe care ar trebui să-l păstreze intact. Să îți ceri mereu voie să mergi la un eveniment, la o prietenă sau undeva în deplasare mi se pare penibil. De ce? Pentru că asta ar fi o dovadă că nu te cunoaște. Un băiat care se teme să nu îl înșeli, nu-ți cunoaște valoarea personală, nu cunoaște cine ești tu în gândire, în fapte, în viața de zi cu zi. Dacă ești genul de persoană care manifestă inocență doar în prezența lui, atunci îmi pare rău, dar ambii vă ofiliți ca iarba pe timp de arșiță în această relație.
   În familia mea am crescut într-un regim democratic, din fragidă copilăria între mine și părinții mei s-a dezvoltat o relație de încredere. Dacă îi spuneam mamei că o să vin la o oră târzie acasă, ea nu se grăbea să-mi sară în cap pentru că știa ce fac și cine sunt. Nu era cazul să mă ia la întrebări atunci când ajungeam acasă, pentru că îi povesteam despre timpul petrecut ca unui prieten confident. Nu pot să înțeleg starea de revoltă a multor tineri când libertatea le este restrânsă, pentru că nu am avut restricții. Multe îmi erau îngăduite pentru că părinții mei au avut grijă să nu-mi lipsească discernământul. Nu o să-mi permit ca într-o relație, el să-mi ofere mai puțin respect decât mi-au oferit părinții mei, pentru că e vorba despre identitatea mea pe care am construit-o ani întregi prin greșeli, experiențe, muncă și prin care mă consider îndreptățită să iau decizii raționale fără a obține mereu aprobare, fără a mă afișa drept vulnerabilă astfel încât el să se simtă în siguranță.
   Știind că jumătatea ta are rolul de a înlocui familia într-o relație, mi se pare o lipsă de respect față de tine atunci când te comporți ca o fetiță docilă a cărei viață se pliază pe DA și NU al lui. Dacă el devine noul tău univers, atunci trebuie să ai pretenții ca el să nu te evalueze mai prejos decât părinții tăi. Dacă tot ești fericită că ai aceleași drepturi ca și el, că îi ești egală, atunci nu îi cere aprobarea în tot ce faci! Nu spun asta ca să-ți dezvolți orgoliul, ci caracterul. Fata care este în devenire o femeie puternică o să fie apreciată și mult mai prețuită decât roboțelul ascultător. 

luni, 18 mai 2015

Scrisoare către una dintre cele mai scumpe ființe

     Scumpa mea Livia, îți mulțumesc pentru ceea ce ești și pentru ceea ce am fost, fiind alături în anii de școală. Îți mulțumesc pentru ceea ce ai reușit să construiești în mine prin caracterul tău. Ești deosebită pentru că pui suflet în ceea ce faci, pentru că îl dăruiești altora. Mi-e dor să râdem fără motiv, să extindem dimensiunea fericirii până la banalitate. Să râzi de mimicile mele prostești atunci când mă chinuie talentul. Să spun două cuvinte și tu să înțelegi cele 7 sensuri la care m-am referit, iar uneori din priviri să-mi înțelegi dialogul care încearcă din răsputeri să prindă viață. Mi-e dor să-ți desenez caietele pentru că știu că tu le păstrezi. Șă-ți las figurine amuzante împreună cu pseodonimul MagicSmile7, nume care sună ca o marcă pentru pastă de dinți, așa cum mi-a spus un profesor de facultate. Mă bucur că împreună am reușit să experimentăm nuanțele spontaneității, am învățat că multe amplitudini emoționale se nasc atunci când înveți să fii atent la lucrurile mici, la viața cu formule simple. Mi-e dor să te conving să mâncăm înghețată iarna și să cântăm pe la recreații. Mirată am fost să aflu că bentițele care mi-au căzut de la fular, tu le-ai păstrat ani așa cum mi-ai promis. Aceste micuțe gesturi sparg până și filmele americane pentru că scenariul descoperă în semnificații o realitate frumoasă, de-a dreptul inocentă. Împreună exploatam versuri, îndrâznind să coborâm în interior  ca să descoperim adâncimile unei noi sensibilități ce ne oferea liberate și reala dorință de  fi creatori. Ne plângeam ore în șir la telefon că nu  avem inspirație pentru eseuri, texte..., iar a doua zi să ne minunam de farmecul a două lucrări atât de diferite. Ești una din puținele persoane care a crezut în visele mele, ai crezut chiar și atunci când eu mi le-am trădat. Cu tine am învățat să iubesc România înainte ca să trec Prutul. Împreuna am cuprins dorul unei spiritualități care s-a născut în Patria- mamă. Ești una din puținele persoane în fața cărora îmi permiteam să explodez în plâns, să recunosc că eram copleșită și să-ți spun că mă doare nespus de mult atunci când ajungeam la limitele rezistenței mele. Nu o să uit niciodată zilele în care erai alături de mine, citindu-mi povești motivaționale pe skype atunci când mă îndrăgostisem de o persoană a cărei existență nici măcar nu era dovedită, dar a cărei gânduri îmi prinse ființa ca un năvod. Sau când îți citeam mesaje primite pe telefon dimineața, în fața școlii, iar tu râdeai de felul în care mă revoltam că în mesaje lipsesc virgulile și cratimile, sau că nu suportam să văd acel „k” în loc de „c”. Ești un extraterestru atunci când cu zâmbetul pe puze accepți să mă ajuți, atunci când pot să te sun din Bacău la Chișinău, la 12 noaptea și să te rog să-mi trimiți un pachet de acasă în timp ce alții au refuzat, lăsându-mă cu promisiuni neîmplinite. Dacă în viață o să fii mai nefericită decât sunt eu, atunci o să rup jumătate din fericirea mea și o să-ți o dau ție.
   Și acum cu ocazia unei noi vârste, unei noi file în cartea vieții, vreau să-și mulțumesc că rămâi persoana potrivită pentru care distanța e ca un val de ceață în diminețile mai capricioase. Vreau să fii tu, pur și simplu. Să te bucur de trăiri autentice și să respiri dragoste. La mulți ani!

marți, 12 mai 2015

Dor de timpuri...

    De câteva zile mi-e un dor nebun de biblioteca sătească. Vreau să stau la masa aceea galbenă și roasă, nu aici în confort; Vreau să urmăresc iepurașii de soare care se mișcă ușor pe perdelele groase de un verde deschis, să simt foșnetul copacului de castan ce poartă o conversație tainică cu el, Cronos, în timp ce aștept câte o rafală de vânt să pătrundă prin fereastra întredeschisă și să-mi mângâie  creștetul, fâcându-mi unele șuvițe să plutească aidoma unor aripi de păsări care se îneacă în albastrul cerului. Vreau  să ating cu încheietura mânii paginile unei cărți vechi, să simt mirosul ei, să admir literele, apoi să mă las dusă în universul plăzmuit de sensuri, de semnificațiile care se nasc sub ochii mei.  Mi-e un dor nebun de o carte scrisă în perioada postbelică, o carte care pe prima foaie să aibă undeva jos imprimat Chișinău 1978 sau 1985 sau... 
   În minte îmi stăruie imaginea lui Stănescu care îngenunchiase în fața statuii lui Ștefan cel Mare în capitala Basarabiei. În raion mai avem o statuie a marelui domnitor, mi-ar plăcea să fi îngenunchiat și acolo și să vad urma genunchiului său, urma geniului său. Mi-e dor de scriitorii români, de lecțiile de română. Mi-e dor să vorbesc despre cât de ciudat era Blaga, cât de îndrăgostită aș fi fost de Eminescu dacă s-ar fi născut în secolul 21, mi-e dor  să mă mir că Vieru scrie și despre iubită, nu doar despre mamă, apoi să mă gândesc de ce în poezia Făptura mamei văd doar niște tălpi, tălpile mamei care au facut un legământ cu pământul. Vreau să-mi mai spună vreun profesor că e mama vreunui poet,  poate a lui Labiș, poate  a lui Mircea Cărtărescu. În clasa a 5-a,  în sala unde aveam lecția Istoria Artei, am văzut o poză de a lui Esenin, profesoara ne-a spus că e fiul ei.  Ce să zic? i-am spus că are 
un fecior frumos. 
    Vreau să nu-mi pese că sunt unica din clasă care crede că finalul romanului Pădurea Spânzuraților e cel mai perfect final; Să declar din nou cu înflăcărare că am mai adăugat un personaj puternic de la care să mă molipsesc de valoroase trăsături de caracter. Sună așa de ciudat: a te molipsi de trăsături de caracter!  Vreau să simt acea încordare dureroasă care îmi frământa ființa ori de câte ori mă gândeam la acel Ilie Moromete ce a ajuns să simtă ultimul strop de fericire într-o roabă dusă de cel mai mic dintre feciori; Să îl văd pe tata din Ultima lună de toamnă și să-mi doresc să îmbrățișez toți bătrânii uitați de copiii lor; Să trăiesc în Moldova druțiană  din Frunze de dor sau Doina, căci Doamne! am putut să o construiesc ca un arhitector cu har: să o simt, să o aud, să o miros și să o păstrez pentru mine.  Mi-e dor să întreb disperată cum pot șterge o urmă de vopsea pe care a imprimat-o pisica pe coperta unei cărți împrumutate. Vreau din nou să mă simt un mic scriitor, să inversez caietul în timp ce citesc un eseu, să mâ ghidez după săgeți  și să privesc amuzată cum profa se preface că nu-mi observă dezordinea.

vineri, 8 mai 2015

Decuplez amintiri

Am prea multe de făcut azi și când am prea multe, nu fac nimic. Așa mi se întâmplă mereu. Îmi vine să-mi iau lumea în cap și să fug în parc, să mă refugiez acolo, în scrânciob și să visez, să pescuiesc amintiri. Acea bucată de lemn cu lanțuri de fier să penduleze în timp, iar eu să ghicesc care-i energia potențială și care-i cea cinetică. Așa, din fizică mi s-au imprimat doar cuvinte pe care nu pot să le explic și nici nu are rost că doar un geniu nu este mai fericit decât un om prost și dacă ar fi repartizată fericirea în funcție de capacitățile intelectuale, mi-aș scrie formule pe frunte.
 Când scrânciobul se ridică spre cer,  simt că încearcă să mă arunce peste parc, direct în satul meu. O să-i spun mamei că am mai făcut progrese când e vorba de spațiu. Ca să rezolv o problemă la geometrie, mereu trebuia să-mi imprevizeze o figură geometrică, să-mi arate înălțimea pe care o cunoșteam din condiția problemei. O să-i spun mamei că știu să îmi apropii locurile dragi prin imaginației, știu să le decuplez și să le plasez acolo, în inimă. Și când scrânciobul încearcă din nou să mă arunce în brațele văzduhului, simt că mă trezesc într-un corp mic, în alt scrânciob, în fața unui apus superb. Privesc petele strălucitoare de roșu și oranj, privesc soarele care găurește cuminte pânza cerească, topindu-se ca o bucată de unt în tigaie. Mă scufund în culorile care trăiesc pe cer, apoi mă trezesc ca dintr-un vis când tata mă roagă să schimb versurile pe care le tot rod de corzile vocale. Mă uit în ochii lui căprui care par mai vii decât cerul. Îi cercetez privirile lui misterioase și îmi zic că o să am un soț la fel de frumos ca tata. Cand scrânciobul se retrage, văd perdelele de un albastru închis ale bunicii pe care sunt niște bujori durdulii. Acele flori la lumina becului par că învie, că își desfac tandru petalele. Pe perete are o imagine de ceramică, în relief. Stă o fată cu un corp subțire, de o plasticitate surprinzătoare. Mereu mă uitam vulpește la ea, căci aveam senzația că imediat cum întorc spatele, ea se mișcă. După ce citisem din  legendele Olimpului, mă gândeam dacă nu cumva e vreo zeță blestemată și dacă nu a ajuns într-un mod misterios din Grecia Antică în casa bunicii. În fața mea văd fotoaparatul care se deosebea mult de cele obișnuite. Era de fier, tata îl cumpărase când lucrase în Iakutia și era adaptat la acele ierni siberiene. Uneori îl luam fără să știe și imitam  adevărații profesioniști. De când mă țin mine, nu a funcționat niciodată...
Închid ochii și văd ceapa proaspătă plutind în ciorbă, văd mâinile mamei care strâng rapid resturule de pe masă, mi se face foame...
Ușa de la sufragerie e deschisă, iar razele invadeaza camera spațioasă. Alergăm rapid să ne ocupăm locurile, iar mama ne strigă să ne spălăm pe mâini, pe tata nu-l mai vad, când era el, uram ciorba, iar când deja îmi place, el nu mi este...

luni, 13 aprilie 2015

Gânduri de noapte...

  În seara asta am un cap plutitor, defapt simt că plutesc toată: și eu și camera...
Aștept încă puțin, poate camera mea începe să se descompună ca un vis și să plutească în van. Să fiu luată de vântul proaspăt de afară. Am geamul dechis! Demult am așteptat să-l deschid seara, iar acum mă bucur ca o hoață căreia i-a reușit un plan. Aș fi vrut să citesc în seara asta, dar fiecare cuvânt se perde în apele adânci ale gândurilor mele. Mă uit peste paginile unei cărți vechi în timp ce ascult ticăitul ceasului pe care-l port la mână. Aceste mișcări timide îmi amintesc de nopțile petrecute la bunica, de serile când mă trezeam și ascultam acel misterios cântec al străinătății. Ca să șterg senzațiile neplăcute care mă invadau subtil, încercam să îmi proiectez, cu ajutorul imaginației, camera de acasă. Când reușem să o construiesc și să îmi convertesc ființa la dimensiunea creație mele, mă simțeam fenomenală.
   Afară vântul fredonează valsul valurilor mării. Îmi îmaginez o mare de un  verde fermecător, în care se scaldă lumina unui far, exact cum a fost descrisă de Vladimir Ognev în cartea" Verde, roșu, verde". O mare nesupusă și încrezută în libertatea pe care o deține. Nu, nu rezist, trebuie să vad ce se întâmplă dincolo de geam. Trag draperia și mă uit în noapte ca în adâncul unei fântâni. Afară vântul împrăștie cerneală. Am remarcat mai demult că Bacăul nu are stele sau nu are un cer cu stele care să fie proiectat deasupra căminului meu. Să fi fost tot vinovat  regimului lui Ceaușescu pentru furtul stelelor? E trist să te uiți la un cer nocturn fără lumini, astfel fără să-mi dau seama, mă strecor în amintiri. Mă vad, mergând pe drum, alături de bunicul meu, întrebându-l ceva despre univers, nu mai eram atentă la drum, pentru că încercam să inventez constelații. Comparam lumina lor cu cea care se scurge prin vitraliile unei biserici care se înălța frumos deasupra satului. Nu mai știu dacă bunicul mă ținea de mână, era mai rece de felul lui și uneori mi se părea absolut respingător, eram mult prea sensibilă în comparație cu sora mea și plângeam ori de câte ori striga la mine. Nu știu de ce, dar în acea seară îl admiram. Și acum îmi apare un bărbat frumos, înalt, slab și ochi care aveau un șarm al lor.
 Nu reușesc să îmbrățișez trecutul așa cum mi-aș dori, pentru că  zgomotul unui  tren trece prin mine ca o undă tăioasă. Zgomotul unui tren, zgomotul timpului sau  zgomotul unui destin- aceeași dramă posomorâtă. Uneori pare că e glasul unei balene ce și-a pierdut puiul. Mă întorc ca să mă așez în pat, privesc tavanul în timp ce fredonez versurile: Zile fericite, ne jucam prin curte/ Vara nu se termina, apoi brusc trec la refren, care are un cuvânt frumos : Fercireee... încercând să îmi imaginez fericirea în alb-negru, exact ca în clipul trupei Vama. Uitându-mă în tavan îmi amintesc mereu de fresca "Crearea lui Adam" a lui Michelangelo, din Capela Sixtină. Acea atingere fină de degete, acea conexiune inocentă... Îmi amintesc că atunci când țineam pensula în culoare de ulei, visam să îmi pictez tavanul dormitorului din viitoarea mea casa. Închid ochii și încerc să adorm.

luni, 6 aprilie 2015

Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată.

Simt că nu mai pot, că tot ce construiesc în mine se risipește ca o dună de nisip. Sunt ceva ce nu o să se schimbe niciodată. Lupta pentru a mă câștiga e ca o încercare de a căuta o fântănă într-un pustiu. Și priveliștea în care un nebun sapă pustiul e vrednică de o comedie amară. Uneori cred că egalitatea nu există, că nu-i decât un concept filosofic născut în minți aflate în delir, pentru că această egalitate ridică la suprafață iluzia alegerii: direcția spre a fi cineva sau nimeni. Lucrurile pe care le fac sunt ca jucăriile contrafăcute cu zgârâituri made în China. Dacă există cineva care îmi suportă greșelile, ar fi mai mult decât supraom. Simt uneori că sunt o eroare de sistem și că viața mea ar trebui dăruită celor care au voința de a schimba până și forța de gravitație a pământului, dar care au doar câteva ore de trăit. De la dimensiunea cuvântului până la dimesiunea faptei sunt ieftină, murdară și ruptă din context. Și nu îmi mai spuneți că sunt puternică, pentru că îmi înveliți adevărata imagine într-o folie colorată care îmi transformă lipsa de conținut într-o depresiune abisală. Nu sunt omul care ar avea în aripi responsabilitatea, puterea de a investi în lucrurile de zi cu zi pentru că toate lucrurile pe care le fac, încalcă legile matematice, logica... Mi-e scârbă de această cerșetoare mizerabilă pe nume viață care mă umplă de valori imaginare și apoi râde de mine ca de un copil prost ce încearcă să schimbe decorul. Nu mă pot adapta în această lume, mi-e străin tolul, lucrurile, oamenii, eu...care îmi șifonez sufletul. Nu pot să strâng pentru mine forță nici din exemple, nici din cărți și nici s-o caut în Dumnezeu. Dacă aș avea posibilitatea, aș deveni suflarea amintirilor mele. M-aș descompune în trecutul meu, evitând să-mi fac incomodă ființa. Pur și simplu nu mă mai suport...

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Accentul meu de moldoveancă

 
 De la un timp m-am gândit că pe blogul meu ar fi perfect să scriu despre banalități, pentru că articolele pe teme serioase îmi iau nu doar ore întregi de documentare, ci și zile, iar programul meu nu-mi perimte.
    Mie, cel puțin, îmi place să citesc despre banalități, pentru că au formule simple, iar lucrurile simple dau un gust autentic vieții. Astfel, azi vreau să vorbesc despre accentul meu, accentul meu de moldoveancă de la Chișinău.  De ce de la Chișinău? pentru că aproape toți românii care află că sunt basarabeancă, îmi zic că sunt de acolo. Pentru ei, Basarabia, în primul rând, e Chișinău, dulciuri de la Bucuria și vin de Purcari. Ieri, un amic, într-o convorbire telefonică, m-a întrebat unde mi-am pierdut accentul din capitală, la care am vrut să răspund revoltată: Ba da, el este!
Paradoxal e că anul trecut am vrut foarte mult să am un accent românesc și, bineînțeles, să vorbesc o limbă frumoasă, dar din păcate am înflorit-o cu mai multe rusisme. Cel mai dificil moment pe care încă nu l-am depășit este faptul că trebuie să vorbesc cu basarabenii în limbajul de acasă, iar cu românii limba literară ca să mă fac înțeleasă. Și acest comportament mă face să mă simt duală, falsă. Uneori, în cameră mă dau în spectacol, mimând aceste diferențe, revoltându-mă asupra ființei mele neputincioase. 
  Aproape toți basarabenii vorbesc un limbaj stâlcit, un limbaj al lor, de la copii până la înalți demnitari de stat, mai ales în mediile neoficiale. Atunci când iei decizia de a vorbi româna de la școală, îți iei angajamentul de a lupta cu tine însuți, apoi cu cei din jur. Am avut multe astfel de tentative, dar au eșuat toate, până când am început să  combin aceste elemente într-o vorbire unică. Unii dintre amicii mei băcăuani sunt obișnuiți cu aceste explozii de culoare.
 Uneori, în România mă simt ca la grădina zoologică, pentru că mulți români mă roagă să le povestesc ceva doar ca să-mi audă accentul. Anul trecut am fost crainic la un radio studențesc și de fiecare dată trebuia să întreb colegii mei români dacă pronunț corect, pentru că aici multe cuvinte au un accent diferit. Râdeam de ei și ei de mine.
   Deși uneori mă simt prost pentru că fraze care sunt o normalitate acasă, aici sunt de-a dreptul amuzante, îmi place să fiu așa cum sunt. E frumos să fii basarabeancă în Bacău! Probabil pentru că toți românii îmi pun o sută de întrebări despre mine, despre țara mea. Îmi amintesc că mă apropiasem de un domn ca să-l întreb traseul unui anumit autobus care, aflând că sunt basaraneancă, se bucura ca un copil, fața lui exprima atâta entuziasm încât o clipă mi s-a părut că ceva e în neregulă cu mine. Din respect a vrut să-mi sărute mâna. Cel mai mult îmi place să spun de unde vin taximetriștilor. :))
Sunt oameni foarte deschiși, și în cele câteva minute de mers cu mașina, ne povestim o jumătate de viață.  Unul din ei a crezut că sunt ardeleancă. Tind să cred că accentul meu, indiferent cât de ridicol e pentru unii, deschide suflete.

luni, 16 februarie 2015

Mulţumirea


   Viaţa e ca o clipire de ochi. Nici nu îţi dai seama când trece. Ajungi la bătrâneţe şi te gândeşti cu frică că într-o zi corpul tău va putrezi în sicriu, iar numele  tău  va ajunge să se elibereze din gurile oamenilor o dată pe an, la cimitir, de Paştele Blajinilor. Teama asta ne inundă regulat, aducându-ne la disperare. Şi atunci cerem timp, vrem timp. Timp pentru ce? Pentru a întemeia o familie, a construi o casă, a cumpăra o maşină de marcă bună, a mânca bine, a avea un serviciu bine plătit. Timp ca toate nemulţumirile noastre să le prefacem în scopuri. Timp pentru a număra la bătrâneţe ceea ce avem ca să ne facem moartea mai dulce. Timp pentru a ne consola. Timp pentru a ne cântări valoarea noastră  în raport cu a celuilalt, pentru a măsura înălţimea bucuriei noastre în raport cu a celuilalt. Timp pentru acele trăiri emoţionale, intense care totdeauna sunt plănuite în viitor şi pe care le numărăm, răscolind în noianul de amintiri care se depozitează în noi, în plină taină.
  Câţi au trăit bucuria clipei? Momentele în care  nu rivalizăm cu lumea şi ne bucurăm de ceea ce ne este rezervat?
   Prezentul nostru e fictiv pentru că nu avem tăria de a fi mulţumiţi, iar mulţumirea vine dintr-o inimă sinceră, inimă care are nevoie de modelare. Prezentul nostru e ca o sticlă goală, pentru că plinul ei a fost furat de veşnicile noastre lamentări. Atunci când începem să fim recunoscători pentru fiecare moment, abia atunci înrămăm în albumul vieţii pozele unui personaj împlinit. A fi mulţumit e o mare provocare, mai ales când lumea ta se face praf şi când rănile sângerează. Totuşi, căutând mulţumirea, cauţi defapt semnificaţia lucrurilor, cauţi profunzimea lor, cauţi har.

marți, 3 februarie 2015

Se poate mai bine pentru Moldova

Viaţa în Moldova e deplorabilă. Când se pare că gata-gata ne înecăm, ne vin ajutoare din partea altor ţări. Uneori se pare că salvarea e în fondurile nerambursabile, doar că din toate acestea rămâne acel "ni se pare", pentru că fie aceste fonduri vin ca o căprioară în cuşca leului şi se pierd pe acolo, prin ierarhia de vârf, fie ajung să îmbogăţească patrimoniul proprietăţii publice, care la scurt timp devine ţintă pentru cetăţenii ce au învăţat că  trebuie păstrate doar acele lucruri care aparţin  familiei.
     Mergi pe stradă şi vezi oameni cu chipuri obosite şi pline de deznădejde, pentru că sărăcia a făcut din ei nişte sclavi la ei acasă. Moldoveanul e glumeţ din fire şi mai încearcă să ia viaţa peste picior, dar nici  gesturile lui îndrăzneţe de a întoarce spatele crudei realităţi, nu-i aduc mai multă alinare. De 23 de ani până şi gluma  se transformă în scârbă, mai ales când ne uităm cum vestitele noastre "elite" politice fac circ, în timp ce sute de mii de cetăţeni duc jugul existenţei. Concetăţenii mei s-au învăţat să trăiască molcom, unii ar spune mai dur: în genunchi! Disperarea i-a supus. Aşa cum a remarcat un unchi de-al meu: dacă mâine pâinea ar fi 20 de lei, moldovenii s-ar revolta puţin, dar tot ar cumpăra-o, împăcându-se cu starea lucrurilor.
    Cred că salvarea nu ne vine din partea conducerii, pentru că ea nu ne mai reprezinta şi nici nu am certitudinea că ne-a reprezentat vreodată. Degeaba sunt partide de stânga, dreapta, centru...fiindcă  niciuna din ele nu va dori să preia rolul de martir şi să lupte pentru viaţa cetăţenilor de rând. La noi, în sfera politică, domneşte principiul Homo homini lupus est  (omul este lup pentru om).
Totuşi, sunt de părerea că există o salvare şi pentru Republica Moldova.
     Această ţară are nevoie de o schimbare de mentalitate. Dacă lucrurile de la cap se strică, atunci de la cap se pot vindeca. Pasul de "şah-mat" e să schimbăm acel cap. Ca să terminăm cu apogeul dramelor din ţară, e absolut necesar să facem recrutări, să-i scoatem din toatre ascunzişurile pe acei oameni de care este mândră societatea. Avem nevoie de echipe de lideri la nivel local.  Nu e neapărat nevoie să le cântărim diplomele şi premiile, trebuie pur şi simplu să-i găsim pe cei ce pot să se dedice unei cauze nobile. Trebuie să dezvoltăm voluntariatul, să-l facem un mod de viaţă real. Doar zece oameni deştepţi, strânşi într-o echipă se pot împotrivi unor avalanşe de nedreptăţi. Nu trebuie să ne fie frică de faptul că cei din conducere deţin din umbră puterea absolută, pentru că această putere o deţin doar oamenii slabi! Sunt absolut sigură că în fiecare comună există tineri, maturi care contribuie la dezvoltarea lor personală şi aceştea, de regulă, nu pot rămâne impasibili la viaţa comunităţii. Ei vrând-nevrând devin reprezentativi pentru comunitatea lor. Nu e nevoie să se caute între ei, ei deja se cunosc, pentru că orice om are relaţii sociale cu oameni din acelaş aluat, e nevoie doar să se asocieze! În Moldova sunt în total 1681 de localităţi dintre care 5 au statut de municipii şi alte 60 statut de oraşe. Dacă în fiecare localitate ar exista minim o echipă activă, ţara ar fi pusă pe roate. Prin aceste echipe vom putea stopa vânzarea de inteligenţă pentru pieţele din afară. Prin aceste echipe vom putea pune presiune pe autorităţi, astfel încât acestea vor sesiza că avem un cuvânt greu de spus. Dar cel mai important, prin aceste echipe putem educa semenii noştri, construind astfel generaţii cu gândire şi viziuni noi! Nu e imposibil, cu cât sunt mai mulţi oameni buni adunaţi, cu atât şansele de schimbare cresc! Dacă dintre noi nu se vor ridica luptătorii, ţara asta va fi împânzită de cancerul corupţiei şi apoi va deveni pradă celorlalte ţări.

duminică, 25 ianuarie 2015

Incompetență în gestionarea crizei apei din Bacău


  Sâmbătă , 17 ianuarie în jurul orei 15.00 s-a spart conducta principală de aducțiune din localitatea Dărmănești. Lucrările la locul avariei au durat 3 zile, astfel peste 50.000 de mii de băcăuani nu au avut apă decât 4 ore pe zi. Cum au gestionat această criză Compania Regională de Apă Bacău? Prima incompetență în acest sens ține de lipsa de responsabilitate a companiei în legătură cu informarea la timp a populației despre accidentul petrecut, despre decizia de a opri furnizarea apei, pentru ca în acest fel consumatorii să își poată face provizii. Astfel, persoane vârstnice, persoane cu dizabilități și familiile social-vulnerabile au fost cele mai afectate de acest incident. Sâmbătă seara mai multe magazine nu aveau în vânzare apă. Pe 18 ianuarie, băcăuanii din diferite zone ale orașului au sesizat că apa nu este disponibilă conform orarului anunțat, nici măcar la etajele inferioare ale blocurilor. Atât autoritățile, cât și CRAB nu au putut găsi soluții alternative pentru că în oraș nu există decât câteva izvoare de aprovizionare, unde lumea a stat ore în șir la coadă ca pe vremea ceaușistă. Ații au apelat la cișmele care, ca o mare parte din țevi prin care circulă apa, sunt de pe timpul comunismului. Unii pentru a evita aglomerația, au mers în localități mai îndepărtate pentru a se aproviziona cu strictul necesar de apă. Fără a mai scoate în evidență că locațiile publice ce nu dispun de rezervoare, căminile de studenți și elevi au putit fi sursa unor focare de infecție.
 
    Dacă cele mai vitale necesități ale populației nu au putut fi acoperite în cazul unei avarii a unei conducte, cum putem vorbi despre o calamitate naturală care poate afecta mult mai grav rețeaua de aprovizionare cu apă a orașului? Dacă motivul invocat în comunicatul de presă, transmis de către CRAB, precum că lucrările de reparare a conductei vor dura din cauza unor terenuri inundate, atunci motivul echipelor de intervenție invocat sâmbătă precum că este prea întuneric ca să repare defecțiunea, este o altă dovadă de inconștiență și incompetență. Având o responsabilitate în fața a mii de cetățeni, CRAB era obligată să soluționeze problema cât de curând posibil. Nu putem tolera atitudinea echipei de conducere atâta timp cât avem exemple de crize gestionate cu succes în țări membre UE. Dacă acolo se poate, de ce nu se poate și la noi? Nu avem și noi o țară europeană?
     O altă problemă sesizată sunt lucrările de calitatea inferioară la momentul construirii sistemului de aducție. Dacă această conductă a cedat numai după 5 ani, aflată în funcțiune, cum putem motiva investirea milioanelor de euro ? Președintele CRAB, Răzvan Găină afirma :„nouă nu ni se poate imputa nimic”...”conductele sunt noi, dar ieșite din garanție”, afirmație care e lipsită de relevanță. Nu li se imputa nimic atunci când se avariau din cauza că erau vechi, nu li se impută nici acum nimic, pentru că sunt noi, dar „ cireașa de pe tort” sunt ieșite din garanție.

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Vreau ca voi ăștea „perfecți” să deveniți oameni

Vreau ca voi ăștea „ perfecți” să deveniți oameni, să ieșiți din carapacea voastră protectivă!

   Știu că voi ăștea „perfecți” suferiți cel mai mult, pentru că adevăratele trăsături de caracter se dobândesc numai prin suferință. Ca un inel să strălucească în splendoarea lui, trebuie, mai întâi, să treacă prin foc. Dar un inel frumos mă face să mă văd limitată, mică și fără valoare. Să cred că m-am născut cu un mecanism care mă ține în timp, veșnic imposibil de a-mi găsi identitatea. Să cred că între mine și între voi există o prăpastie încă de la naștere. Că nu exist eu sau că nu existați voi. Să trăiesc într-o confuzie în timp ce-mi îmbrățișez frontierele.

   Dacă vreți să îi ridicați pe cei se află în urma voastră, dați-vă jos eul pe care îl afișați în societate, acel eu încorsetat în norme, maniere, strategii proprii și fiți oamenii care trebuie să plătească pentru momentele de fericire. Vreau să  va văd după porțile lagărului de concentrare, în care stau prinsă, îmbrăcați în aceeași uniformă ca și mine, să nu cred că ați  fost dintotdeauna liberi.

 Uneori am impresia că ne prăbușim în același timp, voi cei puternci și noi cei care nu ne putem adapta la regulile jocurilor, dar voi vă ridicați fără să fiți văzuți de nimeni în timp ce noi  ne pierdem sensul, demnitatea de a ține capul ridicat, dorința de a face semn universului, de a lua atitudine, pentru că ne rezumăm la ceea ce vedem în noi și, astfel, rămânem la o singură opțiune. Evoluați, făcând față destinului și totuși rămâneți cei ce ați fost de la început-oameni, iar oamenii sunt ființele capabile să trăiască o sută de stări. Vă rog, nu le mai fardați, fiți oameni măcar pentru noi, oamenii.