!

Poetul îşi face Autoportret,
căci doar el îşi ştie frecvenţa tăcerii, el îşi aruncă sufletul său ca un zmeu în veşnica căutare, el apa o caută pe care o bea curcubeul,
îi-e sete de taine.
Poetul e mut ca o lebădă, dar n-o să-l vezi absent niciodată în sine,
căci sufletul lui e în veşnica căutare... - Lucian Blaga
M.O.

Oamenii

Oamenii, prin ei trec universurile, se scurg ca lumina într-un spectru de culori.Prin ei trece negura nopţii, trec ploi, viscolul îşi trage corăbiile de zăpadă. Iar ei se pierd în timiditatea lor şi când abia prind la curaj, timpul îşi mişcă aripile furtunatic. Parcă îi vezi cum îşi pironesc ochii în albul cerului şi plâng cu lacrimile cupolei albastre, îi vezi cum încearcă dintr-o răsuflare imensă să soarbă meduza de lumină care plăpând fură libertatea văzduhului. Din piept, sufletul îşi întinde tainic umbrele ca nişte crengi de păduri seculare a căror frunze vibrânde îşi împletesc epopeea în versuri de dor. Unii strânşi în braţele tainei, pribegesc în amurgul de vară, iar legile devin pulberi bizare când în ochii lor se scaldă neantul.Ei ară cu plugul în soare, semănând notele descântecului cu nimbul de foc ca apoi să le strecoare pe ninsele buze.Cuvântul devine una cu ei, mădular din corpul lor visător şi liniştea tace-n cuvânt, căci ea le vorbeşte prin fapte.

Scriere liberă...

 Cel mai greu pe lume e să iubeşti.E mult mai uşor să te minţi, să pretinzi că ai sentimente pure.
E greu să fii o individualitate, e mai uşor să intri în rolul unei individualităţi. E greu să te auto-observi. E mai uşor să cunoşti,dar e mai greu să conştientizezi. E uşor să oferi supremaţia unui "Eu" în această luptă multiplicată a gândurilor, e mai greu să le stârpeşti pe celelalte  "Euri" care au pretenţii asupra a ceea ce gândeşti, ceea ce eşti.E greu să devii fiinţă, e mai uşor să iei forma unei fiinţe. E uşor să fii un retardat cu atitudine,e mai greu să devii autentic.E greu să te laşi umilit, e mai uşor să te faci comod  în culoarea dominantă a societăţii.E greu când pierzi, dar e mai greu să nu ai nimic ca să pierzi.
E greu când cei la care ţii, te părăsesc,dar e mai greu când te simţi singur în mijlocul unei lumii gigantice.E greu să lupţi,dar e mai greu să fii lovit şi să nu te poţi apăra. E greu când ai amintiri amare,dar e mai greu să te impaci cu ideea că trebuie să renunţi la viitor.

Sentimentele-maşinărie producătoare a propriului univers.

Pentru mine trecutul rămâne o iluzie, toată învălmăşeala aceea cu trecerea timpului devine din ce în ce mai indiferentă, apoi pur şi simplu inexistentă. Imaginile trecutului lucrează în mine aproape inofensiv. De la o acţiune care e precedată de alta, indiferent de intensitate , e o distanţă dintre capetele unui pod basculant ce aproape regulat se deschide cu acel calm şi precizie deosebită,plasând exact la mijloc o frontieră între trecut şi viitor. Partea cea mai valoroasă e că aproape orice mă influenţează afectiv. Deşi imaginile unei amintiri au dispărut cu desăvârşire din arhiva encefalului,păstrez adânc şi evlavios emoţiile acelui eveniment, care defapt confirmă în sine autenticitatea acţiunilor.Cu toate că deseori nu am argumente pentru a demonstra ceva ,rămân fidelă acelor sentimente care sunt rezultatul final într-un proces de metamorfoză evoluat în timp şi produs prin convertirea convingerelor aferente.
Unele amintiri au lăsat urme inedite care mă construiesc de fiecare dată când ceea ce simt  creşte în intensitate şi în volum aidoma unor plăci tectonice a căror activitate este influenţată de hipocentru. Visându-le cu ochii deschişi şi amplificându-le prin emoţii, lucrez la un tablou care devine imediat arbitru între spiritualitate şi lumea materială , balansând până când cea dintâi devine învingătoare. Acea contemplaţie sublimă bazată pe imaginaţie şi pătrunsă de acea energie emoţională , construiesc în prealabil maşinăria producătoare a propriului univers. Astfel, amintirile îmi devin nişte pagini recitite cu un cod al inimii, proiectând astfel creativitatea, imaginaţia şi raţiunea în formula care mă defineşte.

Dramă de Octombrie

Pe-aleea  unui parc tomnatic,
Uitat de-al lumii haus
Un tânăr mizantrop îşi ceartă umbra,
Ascunsă-n stare de repaus.

Iar paşii lui se pierd molatic
Ca mici epave-n valurile vremii
Şi ochii îi sclipesc sălbatic
În praful negru şi senin al serii.

Sufletu-i înzăpezit,
Se lasă-n trupul său de-argint,
Iar păru-i castaniu şi falnic
Se-aruncă-n undele de vânt.

În urma lui, în vals măreţ,
Se-avântă frunze ruginii
Şi se tot pierd ca prin nămeţi
Cete de fluturi plumburii.

Iar vechiul cer-etern maestru,
Îşi ridică ale sale negre pleoape
Şi leagănă-n priviri eroic
O pagină de noapte
Lăsând petale de lumină
Să se scufunde adânc în ape.

Din depărtări,
Prin trandafiri secaţi de viaţă,
Un chip dulce de copilă
În raza lunii se răsfaţă.

Şi păru-i plin de aur
I se lăsă viclean pe spate,
Cerşind cu ochii lui de maur
Mersul pierdut al apei.

Înger nocturn în haină albă
Cu ochi albaştri de cristal
În mâini ea ţine-un smoc de nuferi,
Iar la gât un talisman oriental.

El o priveşte-nspăimântat
Ca pe-o fantazmă rece
Şi sufletu-i cuprins de-un suplu tremurat
Ca-n dansurile aztece.

Limbi de foc
Sângele-i înfierbântă
Şi inima-i se molipseşte tragic
De-o patimă adâncă.

-O, frumoasă Betelgeuse
Nu-mi omorî chemarea
Căci pe aripa vieţii
Singurătatea mi-e chemarea.

Din nou prizonier al sorţii
A deveni mi-e teamă,
Mai bine-un sclav al morţii,
Ţinând al ei mahramă.

Guriţa ei trandafirie
Schţă un zâmbet amărât
Şi braţele şi le întinse
Să-i prindă gâtul dezgolit.

Pierdută-n lacrimi de amor
Ea ochii îşi închise,
Lăsând să cadă peste ei
Al timpului furtuni de vise.

-Adio, îngerul meu blond,
Fecioară adorată
Îţi voi păstra parfumul tău
De mândră aristocrată.

El faţa-n palme i-o luă
Sărutându-i buzele uşor,
Iar ea în lună se-aruncă,
Lăsând lumină-n tainicul său zbor.

Rolul limbajului în domeniul profesional.

Un proverb rus spunea:"Встречают по одёжке, а провожают по уму".Ei bine, în câmpul muncii totul decurge altfel, acest proverb devenind fictiv sau hai să-i spunem simplu :"nepotrivit".În societatea capitalistă unde piaţa de desfacere cu toate domeniile ei de activitate este bazată pe concurenţă, e nevoie de un personal competent, pentru că scopul orcărui om de afaceri e de a obţine venit în domeniul în care se specializează.Principalul consumator din toate timpurile a fost omul, deci el e ţinta principală a afacerilor şi respectiv sursa principală de profit.
Închipuiţi-vă că vă adresaţi unui angajat  a unei firme pentru a-i cere  câteva informaţii cu privire la unele servicii oferite de compania în cadrul căreia activează, iar el va răspunde într-un limbaj ţărănesc, caraghios,sec. Care vă vor fi primele impresii?
Mie îmi va inspira nesiguranţă şi în cazul respectiv prima impresie poate fi decisivă, mai ales că opţiunile de alegere sunt astăzi foarte variate.
În romanul "La Paradisul Femeilor" de Émile Zola, se conturează foarte bine câteva trucuri folosite în marketing. Una din ele-atitudinea personalului. Octave Mouret, şeful unui mall gigantic din Paris, creează salariile angajaţilor pe baza cantităţii produselor vândute care avea fenomenul în sine- concurenţa, iar în schimb aceştia atrăgeau clientela în primul rând prin limbaj şi comportament.
O limbă e ca o fiinţă vie spunea Constantin Noica şi are mare dreptate pentru că limba are acces direct la partea emotivă a noastră, iar altcineva spunea: " pentru mine limba (română) e distanţa dintre inimă şi umbra ei..."Deci, limba e unul dintre consilierii cei mai importanţi a sufletului şi deci, o armă nemaipomenită de convingere.
A vorbi corect sau a te exprima corect sunt indicatoare a gradului tău de cultură , a muncii tale intelectuale, a creării tale ca personalitate, a acelui " cineva" care devin brusc vizibil într-o mulţime.
Cei puternici îi vor pe cei puternici.
Limba  literară e o cheie spre alte uşi, tu decizi dacă vrei să intri sau nu.

Limba - meritul oamenilor de cultură.

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, zicea Eminescu. O limbă care a înviat prin condeiul unui grup de oameni care nu s-au lăsat duşi de caracterul  mulţimii, în mare parte ignorant, aş putea adăuga.
În romanul nefinisat "Geniul Pustiu" M.Eminescu spune: " Spiritul public este fapta puţinor oameni .O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică , care să se 'nalţe  din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori..."
Unul din cei cu fruntea unsă cu mir a fost Vasile Alecsandri  cel care a dat grai frumuseţii naturii şi a trecut-o prin sufletul băştinaşului dintre Carpaţi şi Nistru, regele poeziei cum îl numea Eminescu în poemul "Epigonii ". Cuprins de o sensibilitate aparte , el logodeşte sentimentul cu natura într-o limbă care devine melodioasă şi uşoară ca mersul apei a unui râu. În afară de pastelurile lui Alecsandri, poezia care m-a impresionat este " Oda ostaşilor români". Prin ea am putut observa caracterul evolutiv al limbii trasat prin harta istoriei, prin ea cuvintele curg cu o adevărată însufleţire.
Emoţiile în opera lui Alecsandri sunt prinse în albumul nemuririi, prin limbajul său lustruit.
O altă personalitate marcantă care nu doar a încercat să ajungă la inimile românilor, ci şi sub un discernământ riguros "a apăsat"  în ortografie şi punctuaţie, fiind un mare patriot ale noilor schimbări menite să scoată limba de sub impasul jalnic la care ajunse şi prin care a fost determinată  să promoveze  alte naţiuni cu schimbările lor , decât pe autentica ei moştenitoare, este bineînţeles Ion Luca Caragiale. Limba pentru scriitor a fost un ideal sfânt. După meritele sale îl recunosc drept un luptător legendar al acestui grai care a înflorit în file, apoi în mintea cititorilor şi pe marile scene ale teatrelor româneşti. A satirizat limbajul franţuzesc care se vorbea în acea perioadă pentru a creia impresii, demascând orgoliul şi prostia omenească depusă în cantităţi enorme în cultura limbii de catre semidocţii societăţii.
O altă mare personalitate care a contribuit semnificativ  la modelarea limbii este Mihai Eminescu despre care Ion Druţă spunea :" Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi în sânul unei culturi , oricât de mulţi, oricât de mari poeţi ar fi  avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul care se cheamă poet naţional. Ceilalţi deacum îşi fac rând în urma lui." "Limba a fost marea şi unica lor armă."(a scriitorilor) "Eminescu a dat o viaţă nouă întergii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre." "Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate , de-o frumuseţe copleşitoare." mai spunea Druţă în articolul său, " Eminescu-poet naţional."
Ca şi Caragiale, Eminescu a acuzat societatea careia "daca Franţa le-ar procura avantajele pe care le dă nefericita lor patrie -ei ar fi emigrat demult...cu toţii!, "inteligenţa falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-acea a României" , pe cei cu un " cosmopolitism  sec, amar, sceptic" ," pe cei ce au frumosul obicei de a iubi ce-i străin şi de a urî tot ce-i românesc." Acest poet a creiat o strălucire limbii şi a ridicat-o pe treapta universală , lăsând-o să-şi glorifice poporul sau.
Alături de ei se remarcă multe alte personalităţi cu merite deosebite, care şi-au lăsat o amprentă adâncă în limba şi literatura română.
Drept concluzie pot să afirm: Contribuţia scriitorilor asupra dezvoltării limbii literare a fost colosală , prin ei astăzi am căpătat un tezaur fără de preţ.

Moartea nu face compromisuri.

Era singură, într-o casă de lemn pe care o împânzea mucigaiul. Într-un pat rece chipul ei îngeresc îşi perdea lumina ca o flacără agitată de respiraţii, a unei lumânări. Haina ei de in îi acoperea trupul palid ca o plapumă de zăpadă care se aşează inocent ca să ascundă mizeria străzilor nepavate.Transpiraţia îi era rece ca roua dimineţii depusă pe un templu de marmură .Viaţa îşi mai păstra avântul în ochii ei înpăienjeniţi de vise, care scăpărau în razele feciorelnicei luni ce se arăta rotundă şi grasă la fereastră.Surâsul ei plin de gheaţă avea un gust amar căci prevestea stingerea ei în miezul unei furtuni numită -viaţă. Singuratatea îşi crease o mână  demonică pe care i-o înfipse în ţesutul inimii. Şi-a îngropat pe rând apropiaţii, iar când îi veni rândul şi ei , zidurile aveau s-o îngroape. Vântul izbea cu furie frunzele-n fereastră ,îşi strecura o aripă  prin scândurile uşii făcând-o să scârţie groaznic.Copacii înfometaţi de umbre , îşi fluturau ca nişte şamani crengile în văzduhul sălbatic. Noaptea îşi aşeză draperiile ei negre, topite în unele locuri de săgeţi care licăreau tumultuos în infinitul imperiu de sus.Pe poteci , cioburi de oglindă mărturiseau despre un atac al iernii barbare.

Moartea se aşeză pe picioarele ei , lăsându-le îmţepenite.Mânile începeau să capete o culoare palidă, neputincioasă. Faţa şi pieptul erau acoperite de aurul  lunii, mângâiate parcă dinadins de această candelă feerică. O lacrimă i se scurse prin coada ochiului şi căzu pe perna umplută cu paie. Spre dimineaţă când iarna îşi aruncă limbile metalice în văzduh, trupul ei, de o frumuseţe rară stătea încremenit în patul în care bătrânul timp îi mai lăsase încă două surori.

Barbarii în epoca contemporană

Ieri, împreună cu mama şi fratele meu am fost pe deal să ajutăm o doamnă la cules prune.În drum spre livadă am avut parte de o surpriză dacă îi pot spune aşa. Exact lângă brigada de tractoare, pe marginea drumului, stătea spânzurat de un copac un câine. De departe mi s-a părut că e vreo statuetă şi mă întrebam nedumerită, ce caută ea într-un loc atât de nepotrivit.Însăşi prezenţa ei era un fenomen straniu,  doar cultura nu cade aşa tam ne sam din pod pe capetele oamenilor, ci este rezultatul unui proces de lungă durată. Apropiindu-mă, mi s-a părut că e vreun urs uriaş, jucărie realizată încă de pe timpul Uniunii Sovietice ca mai apoi cu groază să constat că era un biet animal , cu ochii mari, rotunzi, ca de sticlă ,împietriţi de chinurile morţii.Cu botul deschis , în două labe de parcă era gata să execute un număr artistic la circ. Blana aspră şi galbenă aducea a urs polar.
Acest cadavru este opera unei îndobitociri care a desfigurat nu doar caracterul general al societăţii, ci şi a promovat un instinct animalic definitiv intolerabil.
Să presupunem că moartea acelui câine era absolut necesară, nu ştiu motivele pentru care a fost omorât ,însă ştiu că mentalitatea majorităţii moldovenilor  este de-dreptul invers proporţională cu mentalitatea americanilor sau altor naţiuni din ţări dezvoltate în ceea ce priveşte angajamentul de-ai oferi o viaţă mai bună animalului domestic. Această gândire inumană sau de trib trebuie condamnată şi fapta respectivă nu trebuie sub nici un chip păstrată în umbra  indiferenţei, căci presupune un pas uriaş spre falimentul spiritual, spre degradare, iar gusturile şi faptele vulgare ale mulţimii dacă nu sunt stârpite , se imulţesc ca ciupercile.
Apoi, de unde naiba să avem o societate sănătoasă dacă punem cadavrele la expoziţie?
Ne plângem şi-l blestemăm pe Dumnezeu că a permis o moarte crudă, plină de suferinţe sau a unui nevionovat, când defapt sursa tuturor relelor suntem noi!
Faptul că unora le flueră vântul prin cap nu-i justifică cu nimic spre a fi condamnaţi şi aceeaşi condamnare o merităm şi noi fiindcă nu luăm atitudine.

Ura

Îi înţeleg perfect pe cei care se refugiază în pustie.Fug de ură.Ura e insuportabilă mai ales când cineva se angajează să toarne apă la rădăcini.Nu ştiu dacă aşa zişii "grădinari" o fac inconştient sau din pura dorinţă de a mă vedea explodând.Cert este că nu am unde fugi, unde mă refugia pentru că independenţa mea  atât fizică cît şi spirituală e încă mizerabilă şi atacată zilnic cu replici din ce în ce mai " poetice".Dacă în multe războaie ale cuvintelor eram învingătoare, reuşind să păstrez zâmbetul şi  să evit orice înţepare, tratându-le cu indiferenţă, reuşind să rămân în limita bunului simţ, astăzi mă declar învinsă .Veninul care îmi este aruncat, mă contaminează , încercând să mă transforme într-un demon.
Fericiţi erau preoţii care îşi luau canon-muţenia pentru că cei ce înţepau îşi dădeau seama curând că  le vorbeau la pereţi.Pentru ce să-mi mai doresc o pace spirituală când ,fiind comparată cu o plapumă imaculată , aceasta curând se transformă într-o cârpă de care îşi şterg cu neruşinare unii picioarele? Această antipatie intensă mă domină «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
Şi ca să-mi răspund mie însămi :" Totul a început din momentul în care am stins lanterna"...

Când eşti tu?

Sunt foarte puţine cazuri în istorie când societatea a încurajat exteriorizarea sinelui,exteriorizarea universului propriu.Şi aceste cazuri întrunesc doar unele aspecte a acestui fenomen,făcându-l valabil doar parţial.O armă care a stopat crearea tangenţei interiorului cu exteriorul a fost critica.Ea rămâne a fi mereu actuală pentru că ştie să lovească în locul cel mai sensibil-sufletul,creând astfel două personalităţi într-un singur trup, demonstrând în acelaş timp  că există o dependenţă a oamenilor unii  faţă de alţii. Al 2-lea "eu" pe care îl creem devine practic,având drept scop de a face publicitate a ceea ce reprezentăm precum şi de a prezenta date generale despre noi, pentru a nu fi nevoiţi să ne justificam alegerile în faţa lumii ;aidoma unei etichete a unui produs.Defapt, omul în aceste circumstanţe devine un produs a propriilor mâini.
În societatea de astăzi ,după cum observ, există o teamă cronică de a fi considerat "expirat".
Lucrurile care impresionează mulţimea sunt rangurile, titlurile, gloria şi în mod tragic calităţile prin care se ajung la aceste lucruri sunt învăluite de o indiferenţă bestială.Teama de a fi aruncat "peste bord" îi motivează pe oameni să renunţe la traseul divin, în schimbul unei destinaţii proprii în care omul se simte stăpân şi în acelaş timp participant  la propriul joc, nerealizând în toată această perioadă că s-a vândut pe sine sclav mulţimii.
Schopenhauer spunea: "Nimeni nu poate fi aşa cum este decât atunci când se află singur; prin urmare, când nu iubeşti singurătatea, nu iubeşti libertatea: căci liberi suntem numai atunci când suntem singuri."
A avea libertatea spirituală ,înseamnă a te dezlipi de circuitul lumesc, tratând dependenţa de lume şi  de părerile ei prin omorârea clonei pe care ţi-ai creiat-o şi exteriorizarea "eului" tău natural.De asemenea e nevoie o evoluţie spirituală continuă pentru a combate fustrările şi orgoliul precum şi de o curăţenie permanentă în templul sufletului tău pentru a putea vedea adevăratul mers al vieţii.Mulţi pretind că public folosesc măşti  pentru a se apăra de oameni  ipocriţi sau pentru a supravieţui, iar în realitate sunt alţii ,fără  însă să-şi dee seama ca subtil devin una cu masca şi că rolul actoricesc devine real,fiind convertit de scenele vieţii.
E important să ştii că ceea ce nu-ţi aparţine ,nu te va face niciodată fericit.

Nu mai sunt acelaş

Sunt născut la Petersburg,
Oraş monden,cu zile albe.
De dimineaţă până la amurg
Trăsuri se-avântă-n puzderia de salbe.

În parcurile îngheţate,pe străzile reci
Se plimbă cu feţele lor seci
Statuete feminine în blănuri rafinate
Ce-abia ascund sub falduri  mişcări de vanitate.

Iar la ferestre,printre crengi
Lumini se-avântă-n sticlă
Şi cerul se aruncă-acum
În lacrimi pe pervaz
Alunecând fierbinte-n cascade, pe obraz.

Eu stau aici,rănit pe front
Privind cât cerul e de mare
Şi stelele ce-mi fac din ochi
Mi-aduc în noapte, amintiri ce vor uitare.

Nu mi-e trist,chiar nicidecum,
Căci gemete se-aud pe câmp,
Dar sufletul mi-e suferind
Căci fi-vom mii de morţi în zori
Şi n-avem barem un mormânt.

Am fost un laş, un depravat
Războiul m-a reabilitat
Mă vestejesc,dar ştiu că-s nou
Cu preţul vieţii obţinut-am un titlu de erou.

P.S

Inspiraţie din romanul "Război şi Pace" de Tolstoi. În momentul în care prinţul Bagration împreună cu cei 40.000 de ostaşi ruşi trebuia să oprească trupele franceze,pentru a salva restul armatei lui Kutuzov...Eşecul armatei era prevăzut până şi de generali pentru că armata franceză avea un efectiv de 150 mii de ostaşi, condus de prinţul Murat.Cu toate acestea ruşii deşi numeric inferiori,au dat dovadă de mult curaj. Chiar şi Napoleon ,exilat pe insula Sfânta Elena menţionează despre curajul a două  infanterii ruseşti.Caracterul eului liric porneşte de la eroul Dolohov, persoană lipsită de rang, declarată degradată şi trimis în armată pentru slujire,unde dă dovadă de vitejie cu scopul de a reintra în înalta societate. 

Rămasă în vama de la Leuşeni

So, avusem o cazie specială să plec vara aceasta în România.Defapt, chiar ieri trebuia să ajung în Sulina, jud.Tulcea.Conform unui proiect, Departamentul Românilor de Pretutindeni achita majoritatea cheltuielilor.Îndată ce-mi fusese prezentată lista persoanelor cu care trebuia să fiu în grup, îi căutasem pe odnoklassniki, din pura curiozitate.Nu le scrisesem nimănui din lipsă de timp.Nu ştiu dacă era un adevărat motiv pentru că deja de ceva timp mi se par inutile şi plictisitoare  conversaţiile pe reţele de socializare.Tot entuziasmul pe care îl aveam atunci ori de cîte ori auzisem de România sau români, în penultimele zile îmi pierise ,transformîndu-se într-o stare de nedumerire.Probabilitatea de a merge în România era mare abia peste un an sau chiar patru ani.Totuşi viaţa luase o întorsătură diferită.Duminică seara, adică chiar alaltăieri trebuia să trec Prutul.La ora 21:00 eram împreună cu mama mea în spatele guvernului, aşteptînd autocarul.Erau mulţi copii, 5 autocare trebuiau să se deplaseze cu tineri din toate colţurile Republicii Moldova.Îndată după ce părinţii ne părăsiră,îmi găsisem o mică gaşcă , destul de veselă.Eram eu din Ştefan-Vodă, o domnişoară de aceeaşi vîrstă din Ialoveni,cu o expresie plină de viaţă, încît pentru prima dată constatasem că defapt sunt o fire timida şi doar în unele anturaje sunt ceea ce sunt, plină de idei ciudate , cu un zîmbet pînă la urechi şi ochii arzători plus gesticulaţiile pe care le manifest într-un fel artistic-caraghios.În micuţa gaşcă mai era un băiat din Bălţi, pe care Daniela (tipa din Ialoveni) îl numea "malîi" :)))).Trebuie să menţionez că basarabenii  de la nord mi se par extraordinari,după toate miturile pe care le aud.Într-adevăr sunt foarte harnici şi deştepţi, apoi după un clasament pe care am de gînd să-l continui ,cel mai frumos apus de soare se vede de la Bălţi şi Edineţ după care, desigur la Antoneşti (ce-i drept doar în anumite locuri speciale pe care am avut norocul să le descopăr)Un alt băiat  care se alăturase grupului sau îl alăturasem noi ,nu ţin minte exact ,ori era din Nisporeni ori din Glodeni.Aflasem că foarte bine cîntă la acordeon,era obosit aşa că se mulţumea să ne asculte discuţiile care învăluiau atmosfera.Cu toate acestea, gaşca noastra căpătase un fundament bun.
În autocar ne aşezarăm pe ultimele locuri ,astfel ca discuţiile să poată continua; ni se mai alăturase încă doi băieţi şi două fete cu care organizasem diferite jocuri amuzante.Facusem poze....Faptul că nu ne cunoşteam, nu constituia nici o barieră în socializare.Totul era bine şi frumos pînă cînd ajunsesem la vama din Leuşeni.
Vameşul care intrase în autocar să verifice actele îmi spusese că aveam o problemă- îmi lipsea paşaportul.(aveam la mine doar certificatul românesc).Doamna, responsabilă de grupa noastră, mi-a spus că  nu aveam nevoie de paşaport,aşa că mama îl luase cu ea.Am rămas încremenită ...vameşul îmi zise clar că dacă nu prezint paşaportul ,în două ore  voi fi expediată înapoi la Chişinău.Doamnele care erau cu noi,tăceau ,defapt nici nu mai era nevoie să-i explice greşeala pe care o comise şi că defapt îl avusem cu mine la Chişinău...
Şoferul era dispus să aştepte,avea un chip blînd şi nici măcar accentul său românesc nu făcea deosebire între un locuitor din spaţiul Pruto-Nistrian şi unul din România.Cînd vorbeam cu el, îmi dispăruse orice complex de inferioritate, poate era din cauza emoţiilor, cu toate acestea era imposibil ca autocarul să facă un repaus de două ore pentru că tinerii aveau să întîrzie la feribot şi cum se exprimase şoferul : dacă vor liderii ,rămînem o zi la Dunăre şi o să prindem peşte :D. În acel moment mama se afla în Căuşeni la o rudă, era tîrziu şi rutele nu mai mergeau,iar pentru a lua un taxi ar fi trebuit să plătească pînă la 1000 de lei şi cum la noi nu curg banii pe rîpă , era imposibill să vină.Eram tulburată,dar totuşi stăpînă pe sine,îmi ziceam că nu ar trebui să mă indispun  pentru că viaţa îmi va da lovituri mai dure, sunt sigură de asta şi atunci va trebui să rezist.Încă mai eram încrezută că voi pleca ,dar cînd auzisem glasul mamei aproape plîns,mi se rupse o parte din inimă.În momentul acela mi–aş fi dorit să nu se fi întîmplat absolut nimic,să nu fi ştiut de această călătorie in România.
Mai era o variantă de salvare,mereu găseam o soluţie în mod spontan ,într-o situaţie critică,dar de data aceasta, din păcate nu funcţionase.Mă întorsesem la noii amici pentru a le ura "odihnă plăcută" şi a-mi lua cîteva lucruri pe care le aveam cu mine în autocar.Ei au rămas perplecşi,erau siguri că se rezolvase problema. .Îmi luasem valiza  şi intrasem într-un birou.Acolo erau doi funcţionari destul de amabili, unul dintre ei ,mai tînăr mi se adresase ,explicîndu-mi că-i pare rău de situaţia respectivă,dar nu avea cum să procedeze altfel.Apoi, în mod ciudat mă întrebase dacă am prieten în România , îi spusesem că nu, apoi mă întrebase dacă am prieten în R.Moldova ,i-am răspuns că nu am , uimită, de parcă aş fi obligată să am unul.Cu o anumită veselie îmi zise: "cu atît mai bine, te trimitem înapoi la Chişinău, la ce bun îţi trebuie România?"Vroiam să-l întreb dacă era român,dar după accent îmi dădusem seama că era din ţară.Îmi veni în gînd acelaş lucru  " Chiar la ce bun îmi trebuie în România?" în acel moment îmi apăruse o revoltă şi indignare puternică pentru aceaste clipe de nesiguranţă şi la fel de ironic îi răspunsem :"Cum să nu-mi trebuiască?"În răspunsul meu de o uimire aparte, exprima  parcă ideea că era de neconceput să-mi pună o astfel de întrebare.Cel mai tînăr încerca pe semne să mă înveselească putin, povestindu-mi un caz despre un amic al său, de la serviciu, care  locuia în Căuşeni şi care le zise odată în timp ce se afla la post (nu ştiu exact...) " Aşteptaţi-mă cî amuş vin,mă duc pîn' acasă " .Acel "amuş vin" care trebuia să exprime o revenire imediată,echivala cu două ore şi ceva.Reuşise să mă facă să rîd. Apoi îmi ceruse o foaie şi îmi zise zîmbitor "amu cred că trebuie să-mi tragi vreo 100 de dumnezei în gînd" :)) Nu pricepusem la început ce vrea să-mi spună, apoi dezmeticindu-mă i-am răspuns că nu-mi place să înjur. Trebuie să menţionez că împreună cu mine erau opriţi încă  doi băieţei.Pe la ora 3 am plecat din staţie cu ruta Braşov-Chişinău.Măcar am plecat gratis şi partea pozitivă e că nu mi-a văzut poza din paşaport.:))))
S-ar putea să mai am o şansă ,să plec în alt tur săptămîna viitoare, dar nu mai cred că ma voi integra atît de bine în noul grup...iar în caz contrar o să mă mulţumesc cu pozele noilor mei cunoscuţi.Pînă la urmă a fost o experienţă deosebită...

Treziti-va la Realitate ! Mesaj catre adolescenti - Tudor Chirila

Ar trebui să tolerăm homosexualitatea?

Cu cîteva zile-n urmă citisem un articol unde autoarea  menţiona ceva despre homosexuali, manifestîndu-şi o oarecare iritare, afirmînd, cică: de ce noi, moldovenii privim homosexualii ca pe nişte extratereştri?După cum bine ştiţi, membrii parlamentului au adoptat legea anti-discriminare, una din condiţiile impuse de membrii consiliului UE pentru a putea adera la această organizaţie de integrare economică internaţională.Întrebarea este: Ce atitudine ar trebui să avem noi faţă de homosexuali?Trebuie să acceptăm homosexualismul şi lesbianismul ca forme morale? Ca un trai şi atitudine sănătoasă?
Homosexualitatea nu este o problemă de ordin genetic, ci un mod de viaţă păcătos, un comportament dobîndit.Faptul că unele persoane au dereglări hormonale, nu poate fi un argument real care ar justifica un act sexual pervers.Kay Arthur, în cartea sa :"The  Truth About Sex" spunea:"Tu poţi pune un baieţel într-un mediu feminin,dar acesta nu va lăsa cromozonul Y care-l face băiat.El nu îşi va diminua nivelul de testosteroni.[...]Cînd copiii ajung în perioada puberităţii, nu contează mediul în care au crescut,hainele în care au fost imbrăcaţi,în ce gen au fost etichetaţi, vor suporta schimbările conform sexului."Cele mai frecvente cazuri în care persoanele practică homosexualitatea sunt:
-În urma decepţiei cauzate de patenerul de sex opus;
-În urma apariţiei sentimentelor puternice de ură şi aversiune, precum şi din dorinţa de a se răzbuna;
-În urma agresiunii la care a fost supusă de partenerul de sex opus;
-în urma depresiilor de ordin sexual sau social care le-au suportat indivizii în cauză, în adolescenţă, ect.
Atît actul homosexual cît şi dorinţa homosexuală denaturează complet menirea relaţiilor sexuale în care indivizii îşi necinstesc trupurile.Conform standardelor lui Dumnezeu această practică este socotită scîrboasă (Romani 1:27), iar  în Vechiul Testament se menţionează că oamenii din poporul lui Dumnezeu ce săvîrşeau această imoralitate, erau pedepsiţi cu moartea.De aici vedem clar cît de gravă şi dezgustătoare este această orientare.Dumnezeu vorbeşte extrem de clar despre menirea bărbatului şi a femeiei, accentuînd practicile vrednice de dispreţ.El a creiat bărbatul şi femeia destul de destinctivi în gîndire, în manifestări,aspectul exterior cît şi în modul de funcţionare a organizmului ca în cadrul căsătoriei ,aceştia să devină "un singur trup".Atunci cînd merge vorba de beţie,curvie, abuz de droguri, manifestarea homosexuală nu poate fi minimalizată pentru că denotă aceeaşi indiferenţă şi degradarea rasei umane...
Atitudinea pe care o avem faţă de orice lucru, ne decide destinul, de aceea consider că un adevăr atît de grav, nu trebuie evitat,căci aduce cu sine inevitabil, consecinţe monstruoase.

Plouă

Când ploaia ridica aripile peste misteriosul culuar şi un joc al cerului se isca cu hazard, totul freamăta a viaţă.Acum totul e timp închis într-un episod blocat la capitolul 2.Am rupt o pagină din timp,dar tot mai plouă.Plouă cu cristale obosind văzduhul,plouă cu imnuri reci,plouă cu glasuri veştede.Plouă în marea de urme, pe unica cărare care n-a fost betonată .Plouă şi totuşi mi-e dor de ploaie.Bezmetici, am ieşit toţi în câmp, aşteptând ca stropii să ne inunde sufletele robotizate.La orizont se văd mori subţiri şi albe ce se învârtesc permanent de parcă au prins o furtună de vânt.Zborul nu mai e incurabil, e mort.Zboruri moarte se îndreaptă spre cer a unor bucăţi stranii de fier..Şi totuşi plouă, ploaia se aşează posomorât peste natura care a suportat inchiziţia.Plouă peste unda se soare . Plouă, mai plouă, încă mai plouă....

Răzvrătirea cerului

S-a tras electricitate-n cer,
Dar cerul se împotriveşte
Şi îngeri cu inimile de fier
S-ascund acum prin peşteri.
Unii aleargă prin câmpii, târându-şi aripile ude
Frânturi de sticlă şi oglinzi se aştern pe urmele lor nude.
Mii de globuri în elan ,se aruncă-n atmosferă
Şi se lovesc ca-n porţelan şi apoi se înmormântează-n sferă.
Noaptea plină de cerneală,bate-n uşa sorţii
Şi cere luna osândită din ghearele absorbţiei .
Acelaş vis ce trece-amar,
 Lasă-n urma lui tăcere
Luând toiagul pribegiii iar,
Lăsând un cimitir cu largi mistere.

Trăiesc în "nu există"

Trăiesc în "nu există".
Fluturi de hârtie se-agită lângă foc.
Miroase a vise arse.
Un cer deasupra, sugrumat îşi cere drepturile de cetăţean.
Încet, pe furiş din carcera de dincolo se retrag florile
rând pe rând....
Râul îşi schimbă cursul apei spre lumea " nu există".
Abandonat şi greu discursul pe pagina-i de zi.
Prin fisuri, de dincolo străbat aripi de păsări
Grăbit le este zborul, grăbit le e destinul.
Şi copacii îşi întind rădăcinile pe sub ziduri
Verdele se retrage-n acuarelă, seva se zbate ca-n ghiarele morţii .
Păsările s-au dezis de văzduh,
Copacii de reveria infinitului,
Florile de aromă.
Dincolo de zid se aude un radiou care fredonează o melodie stupidă :" Împreună vom face lumea mai bună". Şşşş...să închidem obloanele să nu ne audă ceilalţi.

Apusul

E iunie.Un soare care arde insistent îşi înalţă nimbul de un galben miraculos de intens în orizontul blând, roşietic.Din culoarea mată şi indiferentă a cerului, aceasta se transformă într-o violentă aprindere,învăluind văzduhul într-o pulbere fantastică de lumină.Depărtările cerului sunt stropite de un sânge inocent şi plin de viaţă.Marea îşi vântură valurile , încercând să arunce pe mal culorile ce se dizolvă în uşoara adiere de vânt.În urma valurilor  ce se retrag graţios ca după o revoluţie triumfătoare,rămân oglinzi desfătate de aurul amurgului.Oraşul de pe celălalt mal, zace ca un cimitir părăsit în tihna măreaţă a văilor ce se ascund după umbre.Gentilii camarazi ai cerului aruncă libertatea aripilor în văzduh,intimidând timpul.Strigătele lor stridente plutesc la diferite înălţimi ,elogiind parcă marea.Cu o stranie viclenie şi iscusinţă se avântă-n valuri ,încercând să o vâneze. Apoi, ca nişte mici mori de vânt rămân cuprinşi de reveria spumei care se înalţă ca o damă pe tronu-i de fildeş.Nisipul lipsit de culoarea lui naturală, părea amestecat cu funingine.În stofa lui lipsită de evidenţă ,îşi arătau bogăţia şi şarmul, într-o expoziţie minunată, scoici de diferite mărimi.Totul părea un vis uimitor desprins dintr-un basm care se descoperea acum de sub filele prăfuite.

Verdict

În lumea în care nu mai eşti
Şi totu-i mort în clipe,
Castelul tainelor lumeşti
Se scurge-n stînci, de valuri risipite.

Un ochi de-azur te-a dat în urmărire
I-auzi cum paşii tăi de criminal,
Îţi urmăresc umbra fugară
Şi zîmbetul ţi-e de cristal
În murmurul scînteilor de primăvară.

Tandreţea viselor se varsă
Ca o fecioară pe rug arsă.
Ah, visele spînzurate-s, încîlcite-n ram,
Aşteaptă vîntul să le-arunce în cimitirul de wolfram.

În vizită la domnul Grigore Moraru

În dimineaţa de 9 mai toţi elevii eram în centrul satului la monumentul pentru veşnica glorie eroilor, ca să sărbătorim 76 de ani de  la biruinţa Armatei Roşii împotriva Germaniei naziste.La manifestaţie au fost invitaţi toţi veteranii de război care au mai rămas în viaţă.Prezenţa lor îmi inspira entuziasm şi patriotism.Mă gîndeam că a fi trecut prin război e un lucru extraordinar şi că doar războiul poate încheia un proces de formare a caracterului.Gîndeam că fiecare are nevoie de un război pentru că el te determină să-ţi cauţi indentitatea, războiul te pune în faţa valorilor umane.Pricepeam războiul ca o trambulină cu ajutorul căreia ne apropiem de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după care am fost făcuţi. Ne avînd experienţe, aveam aluzii cu privire la  transformările pe care le aducea un război.Astăzi suntem amuzaţi de războaiele virtuale oferite de jocurile de pe internet şi chiar plini de extaz urmărind filme în care violenţa e un fenomen suprem.Noţiunea de război nu ne aduce nici oroare şi nici frică.Am fost totuşi uimită să observ expresia contemplativă a veteranilor, pierdută undeva  în adînc. Prima idee ce mi-a venit în cap era :”Sărmanii bătrîni , sunt plictisiţi sau iritaţi de această „rutină” a zilei de 9 mai.”Mesajul elevilor totuşi  mi-a schimbat cursul ideilor.Eroiii erau cufundaţi în misterul inabordabil al amintirilor pe care le făurise războiul.Ce putea şti un copil al păcii, cum ne ziceau ei.Mai tîrziu constatasem că privirea lor mistică născuse curiozitate nu doar în mine.Din grupuleţul nostru de fete cu care avem interese comune, cineva a propus ideea de a face vizite la aceşti veterani, căci istoria nu merită uitată.Îndată după manifestare am cerut numarul de telefon unui bătrînel şi l-am rugat să ne primească în vizită, el desigur a fost de acord.Din păcate vizita am facut-o abia anul acesta cu vreo 3 săptămîni în urmă.În vizită am mers 3 fete, la domnul Grigore Moraru, în vîrstă de 90 şi ceva de ani.O persoană impresionantă.L-am găsit tăind via în curte, era bine-dispus şi avea acea stralucire în ochi pe care o are un om care-şi trăieşte viaţa pînă la culmele beatitudinii.I-am urat „bună ziua” şi i-am spus despre scopul venirii noastre.Ne-a întrebat ale cui suntem şi ce planuri importante avem de realizat pe viitor.Întrebarile deşi relativ simple,m-au uimit.Credeam că sunt la un proces de judecată unde serios şi cu o acurateţe a vorbirii oficiale, judecătorul cerea anumite date de la martori;  apoi a început să ne povesteacsă cîte ceva din viaţa lui.În 1934 a plecat la Viişoara, sat din or. Ştefan-Vodă, la o şcoală agrară.Părinţii erau oameni simpli, dar nu s-au împotrivit dorinţei băiatului de a şti carte.Domnul Goriţă, aşa cum îi spun sătenii, îşi lua zilnic  cărţi  pe care le împrumuta din sat,pe deal ,fiind trimis de tatăl său să pască vitele.Un profesor din şcoala respectivă, la examenul de admitere îl întrebase denumirile judeţelor din România.Domnul Grigore ştia toate cele 71 de judeţe,profesorul uimit de cunoştinţele acestuia, nu a mai insitat să le spună pe toate.O altă întrebare fusese la materia matematică-aretmetică pe tema :”măsuri multiple şi submultiple”, era uimitor şi neobişnuit ca acest domn să explice cîteva noţiuni  din matematică la nivelul dicţionarului explicativ. Si a 3-a proba era un eseu ,după care i s-a spus că e admis la şcoala respectivă.A absolvit şcoala cu media 7.77.Ne spunea că pe atunci circula ideea ca Dumnezeu ştie pe 10, profesorul pe 9 ,iar eminentul pe 8.Prin urmare era un eminent în devenire.Ne spunea acest lucru cu o notă de amuzament pe chip şi cu o seninătate clară şi pătrunzătoare.După absolvirea şcolii agrare, din anumite motive (aici domnul Goriţă se abţine să ne dea detalii) pleacă la Belgorod unde i se propuse să înveţe în străinătate (în Germania), românii aveau nevoie de specialisti în domeniul industriei uşoare.Cineva chiar îi spusese :”Morarule, dacă pleci, de pe scara trenului şi cînd vii , te umplem de bani.”La vîrsta de 21 de ani a fost luat în armată pentru că era vreme de război.Jumătate de an a fost pe front, după care ruşii i-au biruit deoarece numeric erau superiori şi armamentul era mai bun.Sovieticii se uitau chiorîş la noi ,căci fusesem cu românii, zicea domnul Grigore.El, impreună cu alţii mulţi români basarabeni a fost luat prizonier şi dus într-un lagăr de concentrare unde a stat aproape 3 ani.Fiind prizonier, a fost folosit la dărămarea fabricilor, la construcţia de poduri, a lucrat de asemenea la fabrica de furnale, la fabrica Cocshim, fabrică care purta numele unui fizician despre care ne-a întrebat domnul Grigore şi la care cu părere de rău i-am răspuns că nu ştim nimic.Condiţiile au fost foarte grele, mîncarea era săracă şi puţină, iernele erau foarte geroase. Ne-a  mai spus că fusese transferat la Moscova în lagărul „Серебреный Двор” unde au fost concerntraţi circa 15.000 de oameni de naţionalităţi diferite. Acolo a construit case, clădiri.Peste 3 ani prizonierii din lagărul respectiv au fost duşi la Tribunalul Militar, unde au fost executaţi. Cei pe care organizaţia rusească îi gaseau vinovaţi, îi duceau în Siberia sau îi împuşcau.Nimeni nu mai ştiau de soarta lor, pur şi simplu dispăreau, cum ne zicea domnul Moraru.Ruşii căutau în special oamenii cu decoraţii ca să-i omoare, prizonierii la tribunal nu dădeau nici o mărturie, totul se organiza la nivel de acte, formulare.Domul Grigore scăpase pe motiv că era un simplu soldat care se supuse legii.După ce a fost eliberat, a fost dus împreuna cu alţi foşti prizonieri la gara din Kiev, de unde a fost trimis acasă. Ajuns acasă, satul era pustiu, case arse,  foarte mulţi  din sat plecase în Carahasani, satul vecin.

L-am întrebat pe domnul Grigore cu cine a fost mai bine, cu românii sau cu ruşii, la care mi-a răspuns: „ Cu romînii eram mai liberi, cu ruşii am fost strîmtoraţi” Ne-a spus că în perioada în care am fost uniţi la Patria-mamă, basarabenii aveau 12-15 hectrare de pămînt şi foarte puţini erau care aveau 4,5-6 hectare .În anii 1930-1935 industria agrară casnică îşi lua amploare.Oamenii nu aveau tractoare,dar aveau boi,cai şi pămîntul era foarte bine prelucrat. În timpul perioadei cu romînii, basarabenii au învăţat să-şi facă zestre. De asemenea ne-a povestit un caz interesant.

A trăit în sat o femeie pe nume Motrica ,care işi avea casa în locul şcolii actuale.Pe atunci femeile ţeseau covoare numite scoarţă de vreo 3 m lăţime si 3-4 m lungime. Ea de asemenea ţesea astfel de covoare împreună cu fetele ei şi odată se decisese să vîndă  un astfel de covor la Bucureşti ,căci se gîndea să obţină acolo un profit mai mare. Ajunsă la Bucureşti, se apropiase o doamnă foarte bine îmbrăcată şi întrebase  cît costă marfa.Femeia îi spuse preţul şi doamna fusese de acord cu suma, fără să se mai tîrguiască, dar o rugă să meargă cu ea pîna acasă cu marfa ca să-i plătească femeii.Femeia a aceptat.Ajunsese într-o curte mare şi foarte bine amenajată , i s-au dat banii, ba chiar fusese ospătată şi dupa care misterioasa doamna îi spuse ca ea este regina Maria, regina României. Această mărturie impresionantă e o dovadă a talentului şi muncii asidue a oamenilor din Antoneşti care au trăit în perioada respectivă şi de asemenenea a omeniei şi modestiei.Domnul Grigore ne-a mai spus ca a fost 40 şi ceva de ani brigadir în colhoz, a muncit mult aşa cum a fost învăţat de părinţi şi a fost cinstit cu toata lumea. Un lucru  uimitor mi s-a părut atunci cînd am întîlnit un om pe stradă şi l-am întrebat unde traieşte domnul Grigore, ne-a indicat locul şi ne-a zis fără ca să ne întrebe cu ce scop mergem la el :”Duceţi-vă, căci nea Goriţă ştie să pună multe întrebări şi să dea multe răspunsuri”.Şi într-adevăr  mi-am făcut impresia că e atotştiutor. Ştie istoria extraordinar de bine cu o mulţime de ani importanţi, care mie îmi dau mare bătaie de cap. Şi mare mi-a fost mirarea să-l aud că se declară român, ba chiar să  dovedească apartenenţa poporului dintre Prut şi Nistru,  la romanitate.Deşi ştiam toate evenimentele istorice importante, l-am ascultat  cu mult entuziasm, ca un copil care abia descoperă lumea. Bătrînii sunt o comoară nepreţuită, de aceea motivez tinerii să meargă în vizită la ei pentru a obţine o parte din înţelepciunea lor. De asemenea bătrînii au nevoie de încurajare ,de prezenţa noastră, ei cei mai mult simt amărăciunea singurătăţii, acestă ruptură dintre vechile şi noile generaţii.Haideţi totuşi să nu ne limităm  doar la a satisface nevoia unei căni de apă .                              

Stare

Tăiată-n colţul mesii, o umbră mă apasă,
Iar în fereastră-i luna, ţesînd din zale o plasă.


Prin suflet îmi trece acul
Văzduhul de mi-l taie,
Tăios şi dur atacul
Se scaldă-n stropi de ploaie.


De bate miezul nopţii
Şi cărţi sunt risipite
Lovesc în scutul sorţii,
În lanţuri prăfuite.


Infernul se ridică, pe lespezile reci
Şi tălpile îmi arde
Pe nudele poteci.

Un mod sigur pentru noile generaţii de a încuraja lectura.:)))

Eterna Pace.

Au trecut 20 de ani, 20 de ani  de la conflictul dintre Republica Moldova şi Transnistria, 20 de ani în care evenimentul pare că a prins praf, a prins uitare, 20 de ani au încercat să ne spună că Transnistria nu e a noastră, ci e a ruşilor, 20 de ani ne-au furat din timp şi istorie,din istoria pe care trebuia să o creăm în comun.Un popor trebuie sa dăinuie sub aspectul divin al eternităţii,aşa cum sunt mădularile lui Hristos.Pentru ce dar lăsăm pradă duşmanilor ceea ce avem în noi mai sfînt?Lupi vor exista mereu ,noi ,odata ce vom pierde busola indentităţii,vom deveni cerşetori la picioarele celor ce îşi ştiu însemnătatea şi îşi caută supremaţia ,făcînd  pe ”cineva” să trăiească sub umbra profană a ignoranţei,neştiinţei şi orbirii.Trist îmi e şi mă doare că nu pot să iubesc Transnistria,trist îmi e că am urît-o pentru ceea ce reprezintă.Aşa cum unii din dreapta Prutului au renunţat  să ne mai numească români, au renunţat să mai lupte pentru Basarabia,inima Principatului Moldovei, „un pămînt al făgăduinţei” precum spunea călătorul rus Sumarocov ,astfel noi am renunţat la Transnistria.Am lăsat unul din mădularile noastre străinilor, care tind să facă din el sursa nelegiuirilor, hrana bestialismului politic.Acel conflict produs in 1992, a exclus dur din jocul vieţii 279(sau defapt numărul persoanelor e mult mai mare) civili moldoveni, oameni care ca oricare alţii şi-au dorit să savureze plăcerea de a trăi, oameni care îşi lăsase odorii în braţele soţiilor, sperînd că vor revedea curînd acelaşi zîmbet inocent în care şi-au pus toată speranţa şi dăruirea de sine.Moartea a fost răsplată celor care au încercat să menţină pacea şi să prevină procesul de dezumanizare.Mai sîngerează inimile rănite ale măicuţelor care şi-au pierdut fiii, privirile lor uscate se îndreaptă spre poartă ,spre poarta pe care nu o mai deschide nimeni.Alţii suferă că şi-au văzut mamele împuşcate şi taţii striviţi în bătaie sau case care explodau de parcă soldaţii trimişi de ruşi se jucau în Counter Strike. Bertrand Russel spunea: „Războaile nu hotărasc cine au dreptate,ci doar cine rămîne în viaţă.”, razboiul fiind o necesitate a puterii mai mult decît al adevărului. Astăzi mii de tineri de pe ambele maluri ale Nistrului sunt îndoctrinaţi cu privire la limba vorbită, naţionalitatea cărei îi aparţin, copiii Uniunii Sovietice au fost  educaţi să-şi urască proprii fraţi.Ruşii nu doar că au tins să mintă poporul ,dar au inspirat şi frica, limitind astfel LIBERTATEA care e şi esenţa existenţei, „principiul etern al spiritului uman”.Încălcarea libertăţii e echvalentă cu incălcarea valorilor umane şi în acest proces omul nu devine decît un mecanism, o unealtă în mîna celor ce au planuri meschine şi pline de egoism. Nu am nimic impotriva culturii ruse ,chiar imi place şi tind să-mi lărgesc orizontul cultural, citind operele marilor artişti ruşi, limba de asemenea mi se pare foarte frumoasă, însă cînd merge vorba de poporul meu, atunci o să lupt pentru integritate teritorială, pentru limbă, pentru respect faţă de noi ca naţionalitate, stat, impotriva celor ce tind să ne digereze sub pretextele unor acte nobile.Am suportat regimurile severe, constrîngeri din partea monştrilor care luptau pentru teritorii, popularitate şi se părea că  marchează sfîrşitul metamorfozării culturii noastre care evolua după principiile şi standartele comune ale fiecării individualităţi, dar am rezistat acţiunilor de teroare îndreptate impotriva noastră, strămoşii noştrii au transmis sabia dreptăţii şi sincerei credinţe generaţiilor noi ca sa ne păstrăm sacra comoară ce se află în conştiinţa de sine.Omul este ameninţat din toate părţile ,nenorocit şi umilit , este supus să asiste la propriul faliment şi de asemenea să-l accepte ca pe o mîntuire.Conflictul transnistrian ne-a răcit, dar încă mai cred că suntem o legatură de nuiele, încă mai cred că deviza noastră poate fi: „ Unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Victoria cere un efort comun, iar noi suntem pe deplin în stare să-l realizăm. O să scriu unele versuri a unui cîntăreţ care m-au sensibilizat.

„Nici tu, nici eu nu suntem fii de senatori sau deputaţi,

Suntem fii ai bravilor soldaţi care ne-au zis luptaţi

Voi, de ce vă lăsaţi dacă sunteţi ca noi

Nu vă mai temeţi, vom cîştiga gloria-n război”

Pledînd pentru o pace generală, ar însemna deplină laşitate, căci ar trebui să ne supunem actualei stări a lucrurilor, iar indiferenţa e cel mai mizerabil lucru şi poate că cel mai mare eşec. Calea omului  constă în găsirea plenitudinii în iubirea nu de sine ,ci de ceilalţi, chiar cu riscul de a fi strîmtorat, de a simţi covîrşitor barbarismul celorlalţi, cum spunea Nikolai Berdeaev : ” Cine iubeşte realmente libertatea aspiră la ea , nu pentru sine şi pentru ai săi,ci pentru ceilalţi.” Suntem îndreptăţiţi să facem alegeri,căci am fost creiaţi liberi-arbitrii, dar tot noi rămînem responsabili de ceea ce facem,iar consecintele le poate suporta o mulţime de oameni care nu au avut nici o tangenţă cu fapta care aduce după sine furtună sau soare. Suntem un popor extraordinar, avem o cultură vastă, avem o seninatate în suflet care este remarcată cu multă mirare de cei străini.Soarta ne-a trecut prin toată profunzimea durerii, a încercat să ne minimalizeze şi cu regret a reuşit parţial să ne transfigureze în strîmtul ei univers abstract, obsesiv.Şi totuşi  suntem în  stare să ne recăpătăm adevăratul statut, renunţînd la utopiile create de ceii din jur, care tind să ne prădeze şi să acceptăm realitatea, înlăturînd  vrăjmăşia ce e ca un zid impermiabil ca să putem asigura o eternă pace, o pace lăuntrică în primul rînd.Gîndindu-mă că acea pace este rîvnită de fiecare în parte, constatez că ea este elementul pricipal sau chiar vital aş putea spune,  al unei societăţi.E acea chintesenţă care integrează aspiraţiile platonice cu manifestările telurice. Baruch Spinoza spunea:”...pacea înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoinţă, încredere şi dreptate.” Şi eu cred ca Republica Moldova şi Transnistria sunt în stare să găsească acea coerenţă care îmbrăţişează pacea-sursă a fericirii.Sunt în stare să dee naştere celui mai mare ideal al strămoşilor noştri-unitatea! Aceste doua ţări care defapt una sunt, pot să zugrăvească pacea în tabloul lor comun, care va fi un preţios cadou pentru tineri şi un memorandum pentru cei căzuţi în luptă,pentru cei ce au pus trup şi suflet în asigurarea unui viitor şi nu în ultimul rînd pentru cei ce nu au reuşit să se bucure de ea .Pacea este sursa binecuvîntărilor, iată de ce poetul Nichifor Crainic cere insistent pace:

„Doamne, dă aevea pacea ta cerească,

Care întăreşte din fricoşi profeţi,

Măduva ce-mpinge seva să-florească,

Doamne, dă-mi aevea pacea ta cerească.”

Pentru a obţine pacea, nu e necesar să recurgem la violenţă pentru că astfel încălcăm principiul divin, cel de a alege după propria voinţă. Şi lucrurile sunt defapt mult mai simple, căci este scris:” Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.” Singurul act pe care trebuie să-l iscălim este angajamentul prin care consemnăm că orice cerem va fi în ambianţă cu desăvîrşirea Creatorului, căci El este un Dumnezeu al legii, un Dumnezeu al ordinii. Pacea e în primul rînd dragoste necondiţionată, preocuparea  unuia faţă de celălalt. O astfel de trăire va aduce eterna pace de care au nevoie aceste doua teritorii separate.  Morari Oxana

De ce zbor clipele?

De ce zbor clipele?
Se scurg metafore deasupra lor.
Şi cerul îşi desface aripile,
Frîngîndu-şi aurora în tainicul său zbor.
Sihastră amintire,născută din adînc,
Pierdută-i ca fantasma în orizontul blînd.
Lacul poleit de aur
Timpul parcă a înmormîntat
Şi ca o lacrimă în suc de laur,
În orologiu doi prunci de fier se bat.

Inspiraţie de dincolo de ger.

Cuvintele mă-ngheaţă
Şi trupul mi-e rece şi parcă făr de viaţă.
Pereţii-s de hîrtie
Şi inima-i de plumb,
Afară-i reverie...


Oglinzile se strică
Şi calc ca pe hîrtie în cozile de sticlă.
Ceru-i ars de ger
Şi luna-i un mister,
Paloare muribundă de lumină,
Iar stelele se strîng ca oile la stînă.


Pribegesc viforii pe la fereastră
Ca în povestea lui Creangă o pasăre măiastră,
Îi las în lumea lor
Ca inspiraţia născută dintr-un desen multicolor.
Mă-ngheaţă din priviri,din marmoree visuri,
Iar gîndurile se pierd în tainice abisuri.


Furtuna se aprinde în vastul cîmp al nopţii,
Răscolind cuvintele în zbor,
Pe cînd un val de fluturi
Muşcă amar din flori,
Unde zac catarguri,suliţe şi scuturi
În cîmp unde se bat armatele de nori.

Codru

  Măreţ în lumina de soare, un castel verde se ridică spre nori.Mirosul misterului se simte din depărtări ca un miros de pagini a unui jurnal abia aşezat pe rafturile unui magazin.Copacii-strajeri, stafii îngîndurate, port visul veşnicii.În fiecare seară cînd cerul e încărcat de stele ţesute ca aurul în fine stofe domneşti, gloate de îngeri se coboară în nimbului verde şi cîntă din harfă,slobozind dulci simfonii presate cu vraja antichităţii.Şi basme-i şoptesc, încercînd să-l prindă în leagănul unui copil cu obrajii îmbujoraţi şi cu somnul sub pernă.Şi peste noapte îi ţes zale argintii care se revarsă ca nestematele pe trupul unei zeiţe, spre zori fug ca umbrele să se ascundă-n vizuinile lor albe şi moi.Zorii cu armatele lor omnivore se avîntă ca hunii în inima Romei, spre haina cea verde a bătrînului stăpîn.Disperaţi muşcă din frunze,din iarbă, din florile cu parfumul lor suav., se scaldă-n izvorul din care viaţa obosită de ea însăşi ,bea apă , apoi disperate şi flămînde ... dispar odată cu liniştea dimineţii.Marele Codru îşi ridică creştetul sus şi-i zîmbeşte sferei ca un haiduc copleşit de candoarea luminii.Îşi scoate păsările încîlcite-n crengi şi le prinde cu aripile de libertate, le lasă spînzurate de cer,de văzduh, de marginile abisului născut din neant, apoi îşi scutură fluturii,cernînd ca în sită aurora Polului Nord...
Nu-i nimic altceva decît cununa de glorie a Creatorului ce se ridică frumos şi himeric pe tronul pămîntului.